Mica Egoistă

Cică timpul nu e prietenul nimănui, cu toate astea el le vindecă pe toate.

Timp n-am, timpul trece pe lângă mine şi aduce schimbări care dor. Trece, cu bune şi rele, trece şi ia de lângă mine oameni şi întâmplări, şi viaţa aşa cum a fost, trece şi-mi aduce în cale noi situaţii şi oameni, mai buni sau mai răi. Mi-e frică, mi-e frică rău de tot de trecerea timpului pentru că nu pot lupta cu asta şi în nici un caz nu pot învinge. Mi-e greu să mă despart de oameni, lucruri, obiceiuri, mi-e greu pentru că le iubesc, pentru că în tot ce mi-a trecut prin viaţă, prin mâini, am pus o bucăţică din mine. Poate altcineva mai raţional ar privi toate astea simplu, evenimente care vin şi trec, mergem înainte...dar ce să fac, mie mi-e greu...pentu că oricât ar urla raţiunea că aşa este normal(auzi, "normal", de parcă cine stabileşte ce e normal??!, dar de ce să mi se impună mie ceva ce eu nu reuşesc să asimilez ca fiind normal?!), oricât aş încerca să mă aliniez la cerinţele lumii, pentru că tot raţiunea îmi zice că doar aşa o să am linişte...nu pot, nu pot să ignor durerea din piept şi sentimentul că încerc să mă înşel pe mine.

Acum, timpul e duşmanul meu...aştept cu nerăbdare să mă vindece.

Mi-a fost foarte, foarte dor de mine.
Azi noapte stăteam în bucătărie, cu picioarele cocoţate pe maşina de spălat, cu o ţigară în mâna dreaptă, un pahar de vin în stânga, într-o linişte deplină, pierdută în luminiţele bradului. Nu ştiu pe unde mi-a zburat mintea...cert e că m-am trezit zâmbind fără să ştiu de ce. De multe ori m-am gândit că, poate, ceea ce simt eu, ce gândesc, modul în care aleg să fac anumite lucruri nu sunt tocmai ale unui om normal. Dar probabil asta crede oricare din noi.
Treptat am realizat că revin la viaţă, parcă nu mai apăsau toate probleme lumii pe umărul meu. Da, chiar aşa, ieri m-au enervat ăştia cu colindele si cântecele lor de Crăciun...bine că nu au început de astă vară. O să fim sătuli de Crăciun până pe 25. Da, m-au enervat şi colegii, deja au început cearta pe concedii. E clar, lucrurile revin la normal.
Şi totuşi îmi vine să-mi dau palme. Cum puii mei, Roxano, ai putut să uiţi tot ce ai învăţat în anii ăştia pe care îi ai?  Cum ai reuşi să arunci la gunoi tot ce reprezenta pentru tine un mod de a trăi? Cum de te-ai lăsat să ajungi aşa? Cum ai îndrăznit să te arunci cu capul înainte, să te panichezi, să-ţi fie frică? Mă rog, vorbim noi mai târziu.

Vroiam doar să vă spun: Sunt bine, mulţumesc!

      Uite aşa se face că un rău nu vine niciodată singur...bine, nu menţionează nicăieri că ar trebui să vină cu toată gaşca lui de lucruri rele, but maybe that's just for me.

      Şi tot aşa se zice că un şut în fund, un pas înainte. Formidabil cât mă amuză chestia asta, pentru că din experienţa fizică, atunci când primeşti un şut în fund te doare şi pasul ăla înainte îl faci mai mult pentru echilibru, îl faci, da rămâi cu durerea de fund.

      În fine, m-am cam plictisit de filozofelile mele, m-am cam plictisit de chestiile nasoale din ultimul timp, m-am cam plictisit de mine. Nu prea ştiu cum să scap de mine aşa că mă adaptez, mai bat un cui colo, mai spoiesc un gard, poate, poate reuşesc să mă păcălesc. Ce chestie şi cu adaptarea asta. Mă mândream odată că mă adaptez foarte repede...acum dacă stau şi mă gândesc, e cam trist. Ca să te adaptezi repede trebuie să ai antrenament, antrenamentul îl obţii în urma nenumăratelor răsturnări de situaţii de care ai parte în viaţă. E trist, pentru că simt că nu am avut nici un moment de linişte până acum şi aşa aş vrea să am...
  
     Oare cum aş putea să fac pace cu mine, să mă las mai încet? Hm? Am încercat cam orice, dar mintea asta sictirită respinge tot, am imunitatea mărită atât fizic cât şi psihic, se pare. Aşa cum nu pot să iau medicamente fără să-mi blestem zilele, nici nu pot aplica un antidot stării mele. Nasol.
 
     Am încercat să mă ignor. Proastă alegere, când am fost forţată să mă iau iar în serios am realizat că deraiasem rău de tot. O fi astenie de toamnă, că tot nu mai vine iarna asta. O fi vreo planetă ciudată în zodia mea. Hmm...aş vrea să pot da vina pe cineva sau ceva, dar nici măcar asta nu-mi dau seama cum să fac, la naiba cu toată viaţa asta de asumare. Da de ce tre' să-mi pese? Hm, de ce?

     Aş vrea să mă strângă cineva în braţe şi să-mi zică "Or să se rezolve toate." Cineva în care să am încredere oarbă, să mă pot baza doar pe cuvinte, să nu încerc să găsesc explicaţii şi motivaţii. Mi-e dor de tata, mi-e dor să mă strângă în braţe şi să-mi zică "Ai să le faci tu pe toate, ai să vezi!" Ei, zi-mi acum, tată, cum să procedez? Cum îmi găsesc echilibrul, cum mă mai adaptez?
    

        Din când în când e bine să răceşti. Răceală din aia cu senzaţii de ochi umflaţi, cap care explodează, urechi înfundate şi furnicături pe nas. De ce?


        Simplu. Te obligă să te opreşti. Nu prea mai poţi face tot ce făceai cu o zi înainte, nu prea mai ai energie să gândeşti şi răzgândeşti scenarii, situaţii, probleme, nu prea te mai poţi coordona...nu, ai nevoie de toată energia pentru a respira, şterge nasul, încorda auzul. Ai nevoie de o secundă în plus pentru a înţelege, de o privire în plus pentru a vedea, de un calcul în plus pentru a rezolva. Şi toate astea cer timp, timp care trece pe lângă tine şi te lasă cu ochii în soare, conştient că n-ai să termini ce aveai de terminat, conştient că eşti om, nu supraom. Epic.


        Da, o simplă răceală. În general, boala ne face să fim mai oameni, ne dă peste nas. Mă enervează să fiu răcită. Poate mi-ar trece mai repede dacă aş lua ceva medicamente, dar nu am răbdare. Stau cu şerveţelele lângă mine, probabil am nasul roşu(nu ştiu, n-am oglindă în geantă sau pe birou şi oricum mi-e lene), mai trec mâna prin părul  ăsta cam scurt(data viitoare când mă enervez ar trebui să mănânc, nu să mă tund), heh, ce tâmpită sunt câteodată... noroc cu tipa care m-a tuns că îl mai am şi pe ăsta. Da, câteodată chiar fac tâmpenii, e bine totuşi că în general mă amuză.


        Dar uite că e bine să răceşti, nu mă mai pot ocupa cu tot ce mi-a ocupat timpul zilele astea, aşa că revin la ceea ce-mi place: să scriu. Poate de aia m-am simţit aşa în ultimul timp, n-am avut alea 10 minute pentru mine, în care să stau, să mă privesc, să investighez şi să găsesc cauza. Cu vindecarea e mai greu, cred că mă uzez odată cu trecerea timpului, sau poate nu mai ştiu ce vreau. În fine, în momentul de faţă, nu ştiu dacă am stiut vreodată ce vreau, aşa...pe termen lung, nu-mi place să-mi fac planuri pe termen lung, ar trebui să mă mut în Las Vegas. 


        E bine că am început să citesc, mi-a dat Rox o carte, mi-a zis ceva de genul: ia şi citeşte, tu şi tipa asta gândiţi cam la fel. Despre asta şi dacă se dovedeşte că e adevărat, vă povestesc altădată, ideea e că am citit primele pagini şi am realizat ceva: când eşti singurul nebun într-o mare de normali, eşti OK, tu în nebunia ta, acolo, te gândeşti că "Mă, dacă mă plictisesc, se găseşte cineva să mă aducă pe drumul cel bun şi normal..." Ei, când realizezi că "nebunii" se înmulţesc în jurul tău, începi să-ţi faci griji : "Hmmm, nu cred că mai am scăpare..." "Nebunii" nu se panichează, în general, sunt ironici, sunt copii care se joacă cu situaţii, cuvinte şi emoţii. "Nebunii" fac trăznaia şi privesc amuzaţi la forfota creeată în lumea celor normali. Delirez, e de la răceală.


        Cred că mă duc să fumez o ţigară(da, ştiu, mă dor toate alea şi abia pot respira şi fumez??!!! ei bine da, plăcerea e plăcere) şi să beau ceva fierbinte - poate am să reuşesc să mă exprim şi verbal, nu numai în scris(îmi place fontul ăsta mic şi că am motive să nu fiu organizată).

Vine o zi în viaţa unui om când apare motivul, dar mai ales simte nevoia să-şi spămuiască oamenii din lista de mess. 

N-am nici un chef să scriu şi oricum n-am să uit zilele astea niciodată, însă vreau să rămână aici, pentru când am să fiu lucidă şi am să mă pot amuza copios pe seama lor.

Trebuia să-mi treacă prin minte, privind istoricul realizărilor mele, că a-ţi lua carnetul fiind Roxana Farcaş va fi o problemă (şi nu mă refer la faptul că am picat prima oară, e normal). Undeva pe parcurs am uitat asta şi am trăit cu ideea sinceră că, în astea patru zile care au trecut, pot să le fac pe toate. 

Zilele 1 si 2 : Trei nebune pleacă la mare. Ajungem la mare, instalăm cortul într-un mare fel, facem baie, plajă, baie, plajă, foc, admirăm un OZN, ne batem cu ţânţari, cărăbuşi şi alte insecte neidentificabile, baie noaptea printre "stele", în fine...de vis.

Ziua 3 :  O zi interesantă, plină de întâlniri mai mult sau mai puţin întâmplătoare, multă agitaţie, situaţii amuzante, prieteni noi, prieteni vechi regăsiţi....asta până la ora 19:00. O oră rezonabilă, credeam noi, pentru a pleca de plajă si a prinde trenul de 21:16  spre Bacău, unde trebuia sa ajung la 8 dimineaţa pentru traseu. Nu ştiu cum am ajuns să facem în trei ore un drum de juma de oră, dar am reuşit...noi şi ceilalţi oameni blocaţi prin Năvodari. 
Trenul meu plecase de ceva timp şi soluţia de moment a fost să-l prindem la Feteşti. Degeaba a făcut Rox tot felul de giumbuşlucuri, când am văzut zecile de kilometrii măsurate în maşini îngrămădite una în alta am înţeles că trenul ăla e pierdut de tot. După lungi discuţii, telefoane sunând în continuu, am hotărât că plec din Bucureşti cu IC-ul de la 06:00, iar instructorul să încerce să-mi ţină examinatorul acolo.

Ziua 4 : Am ajuns în sfârşit pe autostradă, de fapt, la primul Litro. Nu am văzut în viaţa mea aşa ceva: oamenii alimentau şi plecau, cozi interminabile la baie, casieriţe cu nervii la pământ, în stare să-ţi zică să iei ce vrei de pe rafturi şi să pleci, numai să le laşi în pace. Pe la ora 4 dimineaţa eram acasă. M-am gândit "Nu mă culc, că nu mă mai trezesc..." Am făcut un duş, mi-am făcut o cafea şi am mai făcut, desigur, marea greşeală să pun capul pe masă. M-am trezit la 6 fix, moment în care trenul meu pleca din gară. Au fost câteva minute în care am crezut că-mi pierd minţile, noroc cu Gabi : "Cheamă un taxi, îmbracă-te şi fugi, mai ai un tren la ora 7:00, rezolvi de pe drum." Am ieşit din casă doar cu poşeta pe umăr, m-am urcat în taxi şi la 7:00 fără 10 eram la gară. A fost prima dată când am mers cu naşu'. Am coborât la Bacău şi am alergat până la primul taximetrist : "Trebuie să ajung la stadion în 5 minute!", "Da, haideţi!". Peste 5 minute coboram în spatele stadionului.

Examenul: "Ce faci mâţă? Ai ajuns?" Instructorul meu era incredibil de vesel având in vedere că stătuse o zi întreagă cu capul în soare din cauza mea. În jurul lui, alţi instructori şi oameni care aşteptau să dea examenul: "A venit fata de la Bucureşti!". Se pare că eram o mică vedetă în rândul lor. După două ore de aşteptare(da, după ce am pierdut două trenuri am mai avut şi de aşteptat) îmi vine rândul. Abia mai puteam să ţin ochii deschişi, volanul, schimbătorul de viteze ardeau îngrozitor şi, colac peste pupăză, examinatorul a oprit şi aerul condiţionat. 
"Deci tu eşti domnişoara din Bucureşti..."
"Da...eu sunt." 
"Scrieţi aici, în ce perioadă aţi făcut şcoala, mai ţineţi minte?" 
"Hăh, ţin minte, îmi expiră mâine." Aproape că îmi venea să râd când am văzut ce faţă a făcut.
 "Hai să pornim, facem stânga." Nu vroiam să aud asta, data trecută, tipa la care am fost martor a oprit de patru ori motorul la pornirea din rampă din faţa stadionului. Eu am zis că nu sunt în stare să plec de acolo.  Am oprit motorul o dată, din a doua mi-a ieşit. M-a plimbat pe tot felul de străduţe, eram atât de amorţită, nu vedeam mai nimic.
"Intră în parcare la Plus." 
"Pe unde? Unde e?"
"Uite, chiar în stânga ta." 
"Aaa!"
 Ajungem în parcare şi mă pune să dau cu spatele. Pornesc eu încetişor, sincer nu ştiu unde mă uitam, dar aud: "Şi cu bătrânica din spatele maşinii ce facem?" Mda, era o tanti fix în spatele maşinii şi nu părea că ar vrea să se mişte, degeaba ţipau poliţistul şi o doamnă de pe undeva din parcare să se dea de acolo. Trec şi de obstacolul ăsta, mai fac şi o parcare puţin cam strâmbă şi am scăpat, l-am luat!
 Asta era pe la ora 15:00. Am plecat să beau o bere, rece. Nu mai băusem nimic de pe autostradă. Ajung la cămin, aş fi vrut să dorm, dar era o căldură infernală.  După câteva ore de primit telefoane cu felicitări, stat la poveşti, se face si 02:30 dimineaţa. Plec spre gară. Mă simţeam ca un aurolac din ăla care trăieşte din tren în tren, fără să se oprească. Nu mai suportam mirosul de şine, zgomotul de roţi de tren, agitaţia. Îmi iau bilet, mă duc la linia doi, vine un tren, nu-l anunţase nimeni. Caut vagonul patru...erau numai de la 22 la 14. Ciudat. Lumea începuse să urce, cât pe ce să urc şi eu când am auzir un poliţist "Ăstra e tren internaţional, a avut întârziere şi l-au băgat pe linia asta." Cu un râs amar mă gândeam ce-ar fi fost, după toate porcariile pe care le-am făcut, să mă mai urc şi aiurea în tren?!

Ziua 5: Ajung cu juma de oră întârziere în Bucureşti şi realizez că nu am cheie de la casă. Sun pe Gabi, e la muncă. Silvia? La muncă. Sorămea parcă era de la 7, ei, asta e, dorm pe banca din faţa blocului. Convinsă de gândul ăsta merg pe străduţa mea. Pe lângă mine, ca o vijelie trece sorămea. "Ce faci?", "Dă-mi o cheie că nu am.", "Ia, vorbim la muncă.", "Da." Am ajuns acasă, am făcut un duş, am băut o cafea, am plătit abonamentul la UPC, am plecat spre muncă. 

Rezumat:

9 ore pe autostradă
2 trenuri pierdute
1200 de km în patru zile
3 ore dormite în ultimele 48
1 carnet de conducere
...şi ziua nu s-a terminat. 
   






 

Am coborât din maşină şi am fugit să deschid porţile. Din curtea cealaltă câteva capete se uitau curioase. "Hmm...bunica nu mai vede bine, nu mă recunoaşte." Mama parchează maşina iar eu alerg într-un suflet să-mi îmbrăţişez bunicii. Lacrimile pe care le au în ochi de fiecare dată când mă văd sunt de nepreţuit.
"Ia uiti, o rămas bunica mitică pi lângâ nepoati, grieu mai ajiunjiţi pi aişi!"
Râd, dar nu e râsul meu. Cândva, nu de mult, aici stăteam cel puţin o lună din vară. Bunicul e în pod, dă fân la vaci dar coboară când aude zarva de jos. Ca de obicei nu zice nimic, mă măsoară din cap până-n picioare, îi dau lacrimile. Mă duc şi îl strâng tare în braţe. "Stăi copchilă, că-s plin di pleavă!". Ştie că nu-mi pasă. În curte mai sunt mătuşa mea, Lenuţa şi soţul ei, Costel. Ne pupăm bucuroşi.
"Tu, Roxana, nu vii cu mine la cules de cireşe, acolo la bunicu-cel-mititel?" Bunicu-cel mititel e porecla dată de mine acum muuulţi ani străbunicului. El nu mai e de vreo 6 ani dar, nu pot uita casa cu două camere în care se strângea toată familia: cei 5 copii ai lui, cei 13 nepoţi, cele două stră-nepoate, eu şi Andreea. Avea vinul cel mai bun, cele mai frumoase povestiri din război, cea mai bună mămăligă cu brânză. "Daaa, Lenu', merg!" Aşa am plecat eu, mama, Lenu' şi bunicul la cireşe negre. Casa bunicului-cel-mititel nu mai e, dar uliţa pe care m-am jucat atâţia ani e neschimbată. Se urcă Lenuţa în cireş, apoi eu, apoi...bunicu'. "Bunicule, ai grijă!", "Da taşi copchilă, cî ştiu io şi fac!" Logic că ştie. Cireşele negre sunt mari şi foarte coapte, iar din vârf se vede aproape tot satul. Cât de frumos e! Bunicul trage crengi cu cârligul, iar eu şi Lenu' culegem. "Buni, oare mă ţine craca asta?", "Ti ţînii, copchilă!" De când nu m-am mai urcat într-un copac? De ani de zile; mie, care am şi dormit în cireşul ăsta, mi-e frică acum să stau în el...am crescut.
Gata şi cu cireşele, două găleţi ne ajung, facem dulceaţă şi cireşată. Ajungem în faţa porţii şi-l văd pe nea' Petrică. E cu doi vlăjgani din sat şi un cal, încearcă să dea puntea la loc, o luase apa. Eu cu bunicu am rămas acolo. Calul se speria, nu prea trăgea, băietanii ăia doi nu prea crescuseră la ţară, cam neîndemânatici. "Uăi băieti, da puni mâna ca lumia pi ranga şeia şî ridicî uăi bărbăteşti!" Nea' Petrică stă dincolo de apă, nu are pe ce să treacă mâine dimineaţă la biserică. Cu chiu, cu vai am pus puntea, mi-am zdrelit un deget, dar ce satisfacţie!
Asta până să iasă bunica la poartă. "Uăi, oamini buni, da la şi-aţi mai pus puntia şeia, voi nu vidieţ câ-i negru la dial?" Bunicu înjură scurt printre dinţi, nea' Petrică e negru la faţă, e a treia oară cand pun puntea săptămâna asta. Asta e, începe să picure şi să tune. Bunicul şi nea' Petrică pun la puct ultimele detalii pentru mâine. E hram la Schit, satul de lângă, şi se duc să strângă bani pentru biserica nouă.
În casă mă aşteaptă amuzaţi mama, Lenu şi Costel: "Şi, ai pus puntea?" Le arăt victorioasă degetul, "Da!" Ne întindem la poveşti. Bunica e de părere că tre' să mă ducă mama la nu ştiu ce preot "să-ţi cetească, mamă" pentru dezlegatul cununiilor. Cică de aia nu mă mărit. Politica e la ordinea zilei, la fel şi Capionatul Mondial, ce şi-a luat-o Argentina! Buni nemţii! O vecină strigă la gard: "Uăi, Toadirii, ieşi uăi cî o vinit apa mari!" A venit apa mare, inundaţii iar...şi vaca cealaltă tre' să vină de la deal. Bunicul iese grăbit cu o bundă pe cap, iau şi eu una şi plec după el. Apa e până în faţa porţii, neagră, cară butuci, gunoaie, bucăţi din garduri. "Du-ti copchilă 'napoi!", "Nu!". Plecăm să căutăm vaca, apa e până la genunchi şi creşte, tot satul e la porţi. Vacile lu' nea Petrică au rămas în apă, o să le ia dacă nu facem ceva. Bunicu' se leagă cu o funie, câţiva săteni şi eu ţinem de ea. Ajunge la vaci, le leagă, le trage după el. Le mângâie bucuros şi strigă la un copil de acolo"Uăi, du-li la mini în ogradă." Vaca noastră e de cealaltă parte a apei, le ia fina şi le bagă la ea in curte. Totul e bine, "n-o chierit nişi o angărie".
Se face seară şi trebuie să plecăm. Stau pe verandă, în grădină. Cum e viaţa asta, veranda pe care stătea tata şi fuma e veranda pe care stau eu şi fumez acum, departe de ochii bunicilor. Căţi struguri sunt anul ăsta! Oare care-s ăia albi? Şi e plin de căpşuni şi zmeură; în faţa ochilor imi trece o imagine cu mine şi Andreea, unse până la urechi de la tot felul de bunătăţi de prin grădină, cu hainele murdare de la joacă, încălţate cu nişte gumari, stând pe verandă şi cântând "Mai vino seara pe la noi, Ionele, dragă..." Nu-mi place să plec de aici, am un gol în stomac. E ca şi cum mi-aş lăsa nepazită cea mai de preţ comoară, ca şi cum, dacă întorc spatele, toate astea pot dispărea.
Mă strigă bunica. "Ia, Ruxană! Sâ hii di suflietul lu' Constachi şî Maria!" Cândva ştiam cine sunt, cred că părinţii sau bunicii ei. Iau vinul, ţuica, vişinata proaspăt facută, laptele crud muls acum, ouăle şi...20 de lei, pe care îi avea ea puşi bine. Nu are rost să protestez, aşa e obiceiul aici, sau poate în familia mea, cei mari îi ajută mereu pe cei mici, nu contează vârsta.
Îi strâng în braţe cât pot de tare, acum mie îmi dau lacrimile. "Ne vedem în Iulie!", "Da, mamă, sî him noi sănătoşi!"

Sunt câteva mici lucruri care te fac să vibrezi, să trăieşti, să simţi. Sunt acele locuri din capul tău peste care dai fără să vrei, te dor şi îţi aduci aminte. Sunt contrastele dintre ceea ce ai în fiecare zi şi...pata de culoare violet ce dispare după câteva zile.
Au fost nişte zile tare ciudate. Între zeci de probleme zilnice, pregătiri de evadare, certuri si planuri; dar am fugit. Ştitţi senzaţia pe care o ai când linia de pe aparatul de monitorizare devine lină...lungă, nesfârşită? Vă spun eu, e senzaţia de linişte deplină, timpul e atât de limitat încât trebuie să tragi de el cu toate forţele. Ai la dispoziţie o miime de fracţiune de secundă să trăieşti, să faci ce vrei, indiferent de urmări.
O fi bine să faci asta? O fi mai bine să păşeşti liniştit spre luminiţă? Nu ştiu.
Mă opresc câteodată, mă uit în oglindă la mine...şi mă gândesc că nu merit tot ce am. În vâltoarea asta creată de obsesia mea de a trăi cum vreau am implicat inevitabil şi suflete, suflete dragi. Sunt dispusă oare să pierd din ele? Sunt dispusă oare să merg până la capăt, indiferent de preţ? Aş putea oare la un moment dat să pun în balanţă şi să aleg?
Am şi eu fricile mele, ca orice om. Mi-e teamă că adun, adun şi într-o zi nu voi mai putea fi în stare să păstrez. E foarte uşor să te laşi îmbătat de energia celor din jur, cu timpul devii dependent şi-ţi ceri doza zilnică. Sunt oameni care îmi sunt zilnic alături, sunt oameni de care am nevoie doar în anumite momente, sunt oameni care se întâmplă să fie acolo când am nevoie, şi toţi aceşti oameni s-ar bate cap în cap dacă s-ar întâlni.
Trei zile de linie continuă, fără sinapse inutile, trei zile de privit în gol, cu mintea liberă...trei zile cu râsete, feţe noi, oameni buni, cu pişcături de ţânţari şi...vânătăi.
...sunt de ajuns.

Uite, în seara asta las puţin "egoismul" la o parte, în seara asta vreau să scriu despre voi. De fapt...tot ce am să scriu aici e un mare MULŢUMESC!
Nu, nu am păţit nimic, nu am aflat doamne fer' că am vreo boală...nu, doar că în momentul în care mi-am aprins ţigara asta mi-a zburat gândul la voi.
Vreau, nu să mă justific, vreau să vă spun vreo două lucruri.
Se face cam un an  de când am blog. Totul a început dintr-o mare prostie, care face parte dintr-un mare proiect...şi tot aşa. Mai târziu am realizat că-mi face bine să scriu, e modul meu de a mă ţine sub observaţie. Tot destul de târziu am realizat câţi oameni mă "citesc", se regăsesc sau nu în ce scriu, câţi dintre voi şi-au rupt câteva minute sa-şi arunce ochiul pe aici. Să fim sinceri, nu am cine ştie ce talent la scris, nici nu am pretenţii. Aici scriu în primul rând pentru mine, aici e locul unde îmi arunc şi vă arunc în faţă cine sunt eu. Nu mulţi mă înţeleg, mulţi mă critică, alţii văd toată asta ca pe un alt moft de-al meu, alţii găsesc lucruri folositoare aici, citesc lucruri scrise pentru ei, lucruri care nu ar avea acelaşi efect dacă l-aş transmite direct.
Doar mă ştiţi, îmi place să fiu "chestia ciudată" din viaţa voastră.
Nu ştiu cât o să mă mai ţină asta, poate cei care-l consideră un moft au dreptate, nu am un scop final cu scrisul ăsta, doar chestii de moment, lucruri pe care trebuie să le spun.
Azi vă spun aşa(şi da, e cu direcţie):
*faptul că am scris postul de mai jos nu mă face mincinoasă şi ipocrită, am fost şi sunt sinceră aici şi în lucrurile care contează pentru mine; nu-i nimic, eu am răbdare până înţelegeţi toţi ce vreau să zic.
*faptul că sunt "corporatistă" nu mă face mai puţin om, cu sufletul mai sărac, absent din viaţa reală. Nu. Sunt om, nu maşină, nu vă mai credeţi atât de speciali şi specie preţioasă pentru că de multe ori arătaţi cât de limitat gândiţi. A...da, oamenii care stabilesc categorii SUNT limitaţi.
*nu mă comparaţi cu nimeni, nu mă motivează, nu vă ajută cu nimic.
*nu luaţi niciodată ceea ce zic "mot-a-mot", am un scop în spatele a tot ceea ce zic sau fac
*nu am pretenţii de psiholog, psihanalist sau mai ştiu eu ce, am doar o pasiune de a cunoaşte oamenii, pentru că mă fascinează
*să nu credeţi că mă afectează dacă îmi întoarceţi spatele; aţi ajuns să faceţi asta pentru că aşa am vrut eu. Din nou...luaţi cu zahăr dacă nu puteţi înghiţi.
*dacă încep un proiect (proiect = studiat şi modelat om) îl duc până la capăt, nu o să scăpaţi de mine prea uşor
*nu uitaţi că vă iubesc pe toţi, aşa cum sunteţi...sunteţi ai mei.

Am terminat vreo 3 ţigări, mă bag la somn.

Eu mint. Tu minţi.
Minciuna face parte din viaţa noastră ca aerul pe care-l respirăm. De ce? Conform cercetărilor mele îndelungate şi bine documentate, adevărul e mână în mână cu minciuna, nu se poate să ai unul fără celălalt. Minciuna este până la urmă o formă de adaptare, de integrare în mult evoluata noastră societate.
Eu am minţit mult.
Am avut impresia la un moment dat că nimeni din cei care mă înconjoară nu mă cunoaşte. Am hotărât atunci să nu mai mint, să răspund răspicat doar adevărul. Planul era să văd câţi oameni mai rămân prin preajmă. Mi-a făcut, ce-i drept, o plăcere nebună să fac asta. Când îi arunci omului adevărul în faţă e ca şi cum l-ai lăsa gol puşcă în plină stradă. Cât de ipocriţi putem fi, să cerem adevărul, să ne batem cu pumnii în piept că preferăm să ni se zică verde-n faţă, cât de inconştienţi putem fi să credem că ne-am adapta într-o lume plină de adevăr? Ideea e că suntem cam proşti. Oricât de amuzantă a fost perioada asta de "tell the truth, and nothing but the truth" m-am cam plictisit de aceleaşi feţe, aceleaşi reacţii şi aceeaşi oameni căzuţi din lună.
Încă mai mint.
E un lanţ vicios: eu mint, tu minţi pentru că eu mint şi pentru că cei din jur fac la fel, e atât de simplu.
Şi nu, aici nu accept păreri contra. Ştiu că e greu să înghiţiţi asta...luaţi cu zahăr.

Te trezeşti dimineaţă. La ce te gândeşti?
Te îndrepţi nerăbdătoare spre cafea, ţigară, soarele care intră pe geamul bucătăriei nu a fost niciodată mai zâmbitor şi îi zâmbeşti înapoi.
Cea care se uită la tine în oglindă te îndeamnă să zâmbeşti; eşti ciufulită, ai cearcăne la ochi si urme pe piele de la cearceaf. Tu zâmbeşti, da...eşti haioasă în dimineaţa asta.
Întâi pe mâini, ţi se prelinge până la coate. Apoi pe faţă. Încet, încet pe gât, pe umeri, simţi cum te trezeşti la viaţă şi eşti recunoscătoare pentru asta. Apa e viaţă şi îţi aleargă nestingherită pe corp, fiecare celulă, fiecare simţ tresare, fiecare curbă se lasă desfătată de răcoarea care o îmbrăţişează. Eşti un nou născut, eşti Eva înainte să muşte din măr, eşti tu cu tine înafara timpului.
Te ridci, laşi apa să se usuce in voie, pluteşti parcă pe razele ce se chinuie să treacă de copacul din faţa geamului. La ce te gândeşti?
Cât e ceasul? Nu mai contează, timpul ţine cu tine de data asta. Deschizi dulapul, o culoare îţi atrage privirea, e vibraţia de care aveai nevoie. Vaporoasă, lejeră, rochia te protejează ca puful din culcuşul unei păsări.
Mai iei o ţigară, o aprinzi şi pleci. La ce te gândeşti?
Zarva de afară e zgomotul de fond al râsului de copil care-ţi răsună în urechi. Tramvaiul e plin, oameni grăbiţi, ignoranţi, împovăraţi de griji, de crize, pierduţi parcă de mama lor...şi totuşi atât de dragi. Un zâmbet, o mână întinsă celui care avea nevoie, o privire de "Da, te înţeleg!" şi lumea parcă e mai bună, lumea îşi aduce aminte de începuturi.
Cobori din tramvai şi traversezi parcul. Domnul care udă florile e cam neatent, sau poate pus pe şotii, apa de gheaţă îţi ajunge pe picioare şi râzi vinovat de gândul copilăresc. La ce te gândeşti?
Sunt fluturi!!! A venit vara!!!

Am luat sala, na...trebuia sa zic si aici:)))

Mai am 10 minute si plec de la birou.
Gandul ca vreau sa plec, si nu doar de la birou, e din ce in ce mai aprins.
Azi ce era doar in gand se concretizeaza, sunt mai aproape.
Nu stiu de ce dau atata importanta.
Poate pentru ca eu am zis, in repetate randuri, ca nu am sa plec din aceasta tara.
Poate ca mi-e frica.
Poate ca nu vreau sa fac asta ci doar sa ma razvratesc.
Probleme mari domne'
Prea mari si nu mai vreauuuuuuuuu
Vreau liniste, normal, mediu, mic, lin, invizibil, spatiu, uitare, du-te naibii!
Abia au trecut 3 minute, hmm...greu trec.
Mai am 7.
Oare de ce nu ma mai suport si nu va mai suport?
Pe nici unul.
Ba da, pe unul...
Si ce daca? Prea putin.
Putin e bine totusi.
Au mai trecut doua minute.
Oare, stau eu si ma gandesc, oare o iau razna?
Aaa, azi m-a intepat ceva, o urechelnita, ustura al naibii.
A sarit toata lumea sa-mi dea creme si solutii si...
Si ce naiba va agitati asa?
As vrea sa ajung acasa si n-as vrea.
E abia marti....marti.
As vrea sa ma doara capul.
E mai usor daca toata asta se transfera la nivel fizic.
Au ma doare capul, ia pastila, dormi, uiti....lalala.
M-am cam plictisit de oameni.
Putini oameni pe lumea asta.
Putini care sa ma mai atraga, de fapt acum sunt fix 0, ZERO.
Inca 2 minute.
Si nu vreau sa scriu cu diacritice, nu vreau.
As vrea sa gasesc argumente...pentru orice.
N-am domne', n-am!
Azi am zis cuiva "Nu"...am uitat sa mai transcriu virgula si "dar-ul" in cuvinte.
A cascat ochii mari, acum chiar ca n-am mai vrut sa le transcriu.
Tare.
Nu-ul a inceput sa ma deranjeze mai putin.
Nu, Nu, Nu.
Bun...hai ca am plecat.

Nici când eram mică nu aveam un răspuns clar la "Ce vrei să te faci când o să fi mare?" Păi cum adică ce-o să mă fac? Oi vedea eu...
Iată că, inevitabil, m-am făcut mare. Ce sunt acum? Nu ştiu...mare?!

Ce am făcut până acum? Păi să vedem:
1. O şcoală generală...la cele mai bune clase din cele două şcoli din Moineşti.
2. Liceul, pardon...Colegiul Naţional Ferdinand I, printre cele mai bune din Bacău.
3. Am intrat la SNSPA, ultima deasupra liniei, dar na...concurenţă mare.
4. Am lucrat de la 15 ani, în vacanţele de vară, îmi dădea sentimentul de independenţă.
5. Am mai încercat: vânzări de acţiuni pe Bursă, PR la Casino Marriott, Organizator evenimente, ridicarea de la 0 a unei afaceri de "familie", actriţă de telenovele. Toate s-au finalizat aşa cum mi-am dorit.

Unde am ajuns? Adică...ce fac acum dacă tot sunt mare.
Acum...sunt pe punctul de a deveni (pe punctul=ani buni de acum încolo) o "femeie de carieră", whatever that means. Adică, mi-am muncit căpşorul ăsta într-un mediu internaţional, mediu în care am intrat accidental, pentru a "face ceva", a "deveni cineva". Poate, zic poate pentru că mood-ul meu se schimbă de la o zi la alta, am obosit. Poate m-am săturat de a fi cineva, poate vreau să fiu mică.

Acum ce?
Ei, aici vroiam să ajung. Acum vreau să plec. Unde? Nu ştiu, să plec să văd lumea. M-aş duce voluntar în Africa, m-aş înrola in Legiunea Franceză, aş spăla vase pe un vapor...numai să plec. Vreau să fac ceva care să nu fie aşa de responsabil, care să nu urmeze logic unui şir de evenimente, să nu fie previzibil. Şi am nevoie de asta pentru că simt cum îmi amorţesc pornirile, cum devine tot mai greu să mă las impresionată, cum e tot mai uşor să am fără să apreciez, cum nisipul mişcător al vieţii de zi cu zi mă inghite, mă sufocă.


Aşa că am să plec, nu ştiu unde şi cum, curând!
Nu vreau să se zică despre mine "Gândea cum trebuie.", mai degrabă "Trăia cum a vrut."

So what if the wind doesn't stop when I fall,
So what if the grass is all wet?
My heart will keep pounding,
I still got my soul.
And I shall rise again, hold your bet.
When shadows will burst,
When light strikes again,
I will be there waiting my flight.
How could they belive, and what a mistake,
That I would leave without a "Goodbye!"?
So take off your hand, just turn your back
Now look again, lovely you,
Is that really me, or is it a dream,
Or maybe is just deja-vu.
No, stop now, you see, you don't need to rush,
Just stay and enjoy the show.
I'm sure you have dreamed it,
I'm counting on that,
But baby, for god's sake...just hush.

E ciudat cum noaptea te face să vrei. Nu contează ce.
Noaptea visezi, noaptea e totul posibil. Noaptea se pun la cale strategii, analizezi feţe, comportamente, fapte. E un vuiet de gânduri bine legate şi totul capătă sens, fiecare bucăţică din ziua care a trecut îşi reia locul in puzzle-ul minţii. E ca atunci când oglinda lacului se linişteşte, iar tu poţi să-ţi vezi în sfârşit chipul nedistorsionat. Noaptea te joci cu posibilităţi, jonglezi cu "ce-ar fi dacă", îţi pui întrebări ce au sens doar acum, pentru că acum tu eşti tu, fără limite.
Vrei, ce vrei?
De obicei ce nu poţi să ai. Mereu găseşti ceva ce nu-ţi dă pace, ceva greu de obţinut sau poate imposibil. E rotiţa care dă viaţă sistemului. E amuzant cum unii pot să zică: "Eu fac ce vreau. Eu trăiesc cum vreau.". Ah, mes cheres, cât de fără scăpare sunteţi! A, am mai întâlnit încă o specie, aceia care şi-au facut un scop din a fi "împotrivă". Nu contează a cui, contează doar să aibă sentimentul că ei sunt altfel, că nu se supun aceloraşi legi. Well, guess what? A reacţiona nu înseamnă a acţiona. Am zis că e amuzant, de fapt uneori mă intrigă, poate chiar întristează, că pentru oamenii care susţin lucrurile astea e nevoie doar de o privire necontrolată, de un gest, de o faptă, să văd că nu sunt aşa. Da, îmi doresc să cunosc omul care a reuşit să învingă, care a avut puterea şi înţelepciunea să trăiască cum vrea el, să poată privi înapoi cu aceeaşi seninătate cu care priveşte înainte. Până acum doar decepţii.
Mesaj, chiar e un mesaj?
Ei bine da, e un mesaj. Noaptea vezi oamenii aşa cum sunt. Noaptea îţi doreşti. Noaptea, ca un sfetnic bun, te învaţă blând: "Poţi să cauţi, ai grijă ce găseşti!"

   E înrădăcinat în minţile unora să nu vorbească despre moarte, nu la modul serios. Pe mine asta mă frământă acum şi scriu aici pentru că reprezintă o problemă pentru mine, e un lucru de care nu pot să scap: să mă gândesc la moarte.
   Se întâmplă de vreo doi ani, de când in jurul meu diferiţi oameni la care ţin "dispar" şi oricât aş încerca să scap de umbra asta care mă urmăreşte nu pot. Ştiu că e absurd şi copilăresc să gândeşti că te urmăreşte moartea, nu asta e problema mea. Eu nu pot scăpa de gândul că în orice clipă cuiva drag i se poate întâmpla ceva. Mă urmăresc imagini crunte pe care nu pot să le alung, e ca atunci când te prinde o avalanşă şi oricât ai încerca să fugi ea vine peste tine şi te înghite. Câteodată, ziua, îmi vine să pun mâna pe telefon şi să-i sun pe toţi, să le aud vocea, să mă asigur că sunt bine. Reuşesc să mă stăpânesc de multe ori, îmi ocup mintea cu munca. Noaptea...noaptea e altă poveste. Am ajuns să dorm 3, 4 ore pe noapte. Mă uit la tot felul de filme "uşurele", care să nu-mi încarce mintea cu dramele altora şi citesc până adorm cu cartea în braţe, doar-doar mi-oi păcăli gândurile. De multe ori se face ziuă afară şi eu sunt cu ochii aţintiţi în tavan.
   Sunt conştientă că nu pot să continui aşa, că nu pot să trăiesc cu frica asta...dar aşa se face că de fiecare dată când "m-am relaxat" a mai plecat cineva. Şi atunci cum pot eu să trec peste, să ignor, când totul ţipă în mine să fiu pregătită? Cum pot să umplu golurile? Cu ce? Ce ar trebui să-mi intre în cap astfel încât orice s-ar întâmpla să nu zic: puteam să fac ceva? Cât am să mai pot să nu-mi dorm nopţile?
   Chiar nu ştiu cum să scap de asta şi oricât aş încerca să ascult sfaturi...mi se par atât de "rupte din filme"...

Unde fiecare minut se dilată cât o viaţă?
Unde e locul meu de poveste?
Unde mă simt acasă?

 Satul Balcani e bine adăpostit în inima Moldovei, pe malul Schitului, la poalele Goşmanului. Aici am dat o fugă în mini concediul de Paşte, să-mi vizitez bunicii. Când ajung în faţa porţii uit de toate, e ca o lume numai a mea, nu mai contează mizeria din Bucureşti, problemele de la muncă sunt doar poveşti de-ale părinţilor despre viaţă, rămâne doar o bucurie imensă şi sunt din nou copil.

Ei sunt dragii mei bunici şi minutele cât o viaţă de care vorbeam mai devreme...

         

Ploua. Cu stropi mici si usori, nu mi-e greu sa tin ochii deschisi. Ii simt pe maini, pe fata, pe gat. Da, am uitat sa-mi inchei geaca, am doar tricoul pe care-l port prin casa...Ce proasta sa plec asa, dar e bine, nu mi-e frig. De fapt, ce e bine aici? E ceva in aer, ceva care apasa peste mine...un sentiment ciudat, un sentiment de rau. Poate din cauza stradutelor astora, cu case vechi, scheletice, atat mister si istorie la un loc.
De ce nu-mi cumpar o umbrela?
De ce am iesit din casa, la ora asta, pe vremea asta? Nu-i nimic, e un drum de 10 minute. S-au intamplat multe zilele astea, nu inafara, in mine...Parca am trai un an intr-o zi, atatea lucruri am inteles, atatea lucruri le-am vazut asa cum sunt. Si mi-am dat seama. Eu nu o sa am niciodata liniste, e ca si cum mintea mea nu a invatat ce e linistea si o respnge ca pe un virus.
Ce umbra ciudata am de cand m-am tuns, imi aduce aminte de un personaj negativ din desene animate, dar imi scapa acum. Si sunt bruneta, iar. E ciudat cat ma poate influenta o culoare, de data asta negru, ce stare de spirit pot sa imi induca anumite culori. De asta prefer culorile vesele, de asta am atat de putine haine negre...de fapt le am de cand cu tata.
M-am oprit brusc, de fapt am incetinit ca sa ocolesc pe cineva, doar mintea mi s-a oprit brusc. E ca si cum cineva din mine tipa "Trezeste-te, aici esti pe pamant!" O mana care ma strange de umar, o voce pe care n-o inteleg nu ma lasa sa merg mai departe. Oricat de tare ar fi tipat creierul meu a ma trezesc, nu reusesc, nu pot. Ma intorc mecanic, fara nici o expresie sa vad acel ceva ce m-a oprit. E intuneric si nu vad bine, doar niste umbre, si simt ceva ce-mi strabate tot corpul, se urca in gat si parca ma ineaca. Nu, nu e frica, m-am gandit. Sunt nervi, e o furie care ma impiedica sa gandesc. Acel ceva vorbeste, nu-mi dau seama ce zice, e doar un sentiment, e rau. O miscare si ceva ma trage de par. In capul meu e gol, bezna, dar mana mea pleaca de langa mine, se inclesteaza in gatul acelui ceva si strange. Strange cu toata fora de care e capabila, infinge unghiile si cauta o vena. Un gand mi-a fulgerat mai repede decat as fi clipit, gandul ca mi-e frica de mine. Tot corpul meu se pregatea pentru urmatoarea miscare, mi-am lasat greutatea pe mana inclestata si am impins acel ceva in gardul de langa. Nu vedeam nimic in fata ochilor, dar am simtit nevoia sa zic: "Daca te atingi de mine, te omor!". Si da, vorbeam serios. As fi putut...
Nimic nu parea imposibil in noaptea asta.
Am intors spatele si am plecat. Incet, incet am inceput sa vad lumini, sa aud zgomote de masini, sirene...
Am intrat in magazin, am raspuns "Bine..." cand vanzatoarea cu un zambet pe fata m-a intrebat "Ce faci, Roxana?".
Mi-am luat pachetul de tigari si am plecat. Pe acelasi drum. Pe acelasi drum gol, de data asta.
Am intrat in bloc si pe masura ce urcam scarile totul se reconstruia in mine.

Cred că e de la vremea de afară. Mă rotesc toată ziua în scaun, cu ochii pierduţi în zăpadă şi visez. Trec pe lăngă mine probleme, şedinţe, bârfe. Parcă sunt un virus în stare de latenţă. Sunt luni întregi în care mă chinui să intru în starea asta, acum că am reuşit sunt nemulţumită, logic.
Ţin căştile în urechi. Am 3 playlist-uri pe youtube: "adunate", "folk" si "rap". Mi-am dat seama cât de limitate sunt stările mele în ultimul timp, îmi ajung aceleaşi 10-12 melodii : adunatele sunt vesele, folk-ul e pentru când îmi aduc aminte, rap-ul e pentru nervi.
Fac abuz de nefuncţionalităţile minţii, în loc să le repar. Şi nici nu ştiu de ce mă obosesc să scriu toate astea aici.


sR

mda, merg da nu-mi plac

E posibil să te plictişeşti în mijlocul unei mari agitaţiuni? E posibil să te plictiseşti, nu să te enervezi, nu să-ţi iei câmpii, nu să fi stresat, ci pur şi simplu să te plictiseşti de ea, să o priveşti cu mult sictir? La mine se pare că da, e posibil.
Oricât ar încerca forţele să mă atragă în vâltoarea asta, rămân impasibilă, şi uneori mi-e ciudă. M-am săturat oficial să mă tot frământ pentru orice răhăţel. Ia să vedem cum e să nu-mi mai pese. Ia!
Aş vrea în momentul de faţă să-mi aprind un trabuc, să ridic picioarele pe birou şi să am paharul de whisky lângă mine, cam cum era JR în Dallas. Uite aşa!
Şi aş mai vrea să visez noaptea (cu ochii deschişi visez destul) tot felul de idei năstruşnice în legătură cu orice. Simt că-mi pierd din creativitate, nu-mi mai pasă ce-mi iese pe gură, nu mai ştiu ce muzică să mai ascult şi în fiecare zi am impulsul de a bate pe cineva, de fapt de a face ceva rău (cam ca animalele). Cred că seamănă puţin cu "midlife crisis", da nu înţeleg de ce tre să le fac eu pe toate mai repede, că sunt printre puţinele "foste copii" care nu-şi doreau să crească (da, cred că şi asta e o dovadă de maturitate). Acum mi-am dat seama că nu am mai scos limba de muuuullt timp la cineva (trec asta pe lista "must-do").
Şi mi-am mai dat seama de ceva: majoritatea cunoscuţilor şi apropiaţilor mei nu ştiu de blogul ăsta, da şi când află!!! Se uită la mine de parcă mă văd pentru prima oară în viaţa lor, bună treabă, îmi place să-i observ.

Mă duc să caut un trabuc. A! De joi încep lecţiile de dans. Acum să mă vedeţi!

sR