joi, 11 noiembrie 2010
Din când în când e bine să răceşti. Răceală din aia cu senzaţii de ochi umflaţi, cap care explodează, urechi înfundate şi furnicături pe nas. De ce?
Simplu. Te obligă să te opreşti. Nu prea mai poţi face tot ce făceai cu o zi înainte, nu prea mai ai energie să gândeşti şi răzgândeşti scenarii, situaţii, probleme, nu prea te mai poţi coordona...nu, ai nevoie de toată energia pentru a respira, şterge nasul, încorda auzul. Ai nevoie de o secundă în plus pentru a înţelege, de o privire în plus pentru a vedea, de un calcul în plus pentru a rezolva. Şi toate astea cer timp, timp care trece pe lângă tine şi te lasă cu ochii în soare, conştient că n-ai să termini ce aveai de terminat, conştient că eşti om, nu supraom. Epic.
Da, o simplă răceală. În general, boala ne face să fim mai oameni, ne dă peste nas. Mă enervează să fiu răcită. Poate mi-ar trece mai repede dacă aş lua ceva medicamente, dar nu am răbdare. Stau cu şerveţelele lângă mine, probabil am nasul roşu(nu ştiu, n-am oglindă în geantă sau pe birou şi oricum mi-e lene), mai trec mâna prin părul ăsta cam scurt(data viitoare când mă enervez ar trebui să mănânc, nu să mă tund), heh, ce tâmpită sunt câteodată... noroc cu tipa care m-a tuns că îl mai am şi pe ăsta. Da, câteodată chiar fac tâmpenii, e bine totuşi că în general mă amuză.
Dar uite că e bine să răceşti, nu mă mai pot ocupa cu tot ce mi-a ocupat timpul zilele astea, aşa că revin la ceea ce-mi place: să scriu. Poate de aia m-am simţit aşa în ultimul timp, n-am avut alea 10 minute pentru mine, în care să stau, să mă privesc, să investighez şi să găsesc cauza. Cu vindecarea e mai greu, cred că mă uzez odată cu trecerea timpului, sau poate nu mai ştiu ce vreau. În fine, în momentul de faţă, nu ştiu dacă am stiut vreodată ce vreau, aşa...pe termen lung, nu-mi place să-mi fac planuri pe termen lung, ar trebui să mă mut în Las Vegas.
E bine că am început să citesc, mi-a dat Rox o carte, mi-a zis ceva de genul: ia şi citeşte, tu şi tipa asta gândiţi cam la fel. Despre asta şi dacă se dovedeşte că e adevărat, vă povestesc altădată, ideea e că am citit primele pagini şi am realizat ceva: când eşti singurul nebun într-o mare de normali, eşti OK, tu în nebunia ta, acolo, te gândeşti că "Mă, dacă mă plictisesc, se găseşte cineva să mă aducă pe drumul cel bun şi normal..." Ei, când realizezi că "nebunii" se înmulţesc în jurul tău, începi să-ţi faci griji : "Hmmm, nu cred că mai am scăpare..." "Nebunii" nu se panichează, în general, sunt ironici, sunt copii care se joacă cu situaţii, cuvinte şi emoţii. "Nebunii" fac trăznaia şi privesc amuzaţi la forfota creeată în lumea celor normali. Delirez, e de la răceală.
Cred că mă duc să fumez o ţigară(da, ştiu, mă dor toate alea şi abia pot respira şi fumez??!!! ei bine da, plăcerea e plăcere) şi să beau ceva fierbinte - poate am să reuşesc să mă exprim şi verbal, nu numai în scris(îmi place fontul ăsta mic şi că am motive să nu fiu organizată).
