Mica Egoistă

Ma trezesc iar sa scriu de frica. De frica umbrei negre care-mi acopera acum ochii, inima, mintile.
Azi am fost foarte suparata la munca, nervoasa, mi-am plans de mila si m-am vaicarit. Eram suparata pe viata.
Tot azi, acum doua ore, am aflat ca Iorga, colegul meu, a murit...A murit...A murit...A fost sec, ireal parca glasul lui Andrei cand a lasat telefonul din mana: "Iorga a murit!"
...si nu-mi pot scoate din minte cuvintele astea, nu pot, si ma doare rau de tot, si ma doare gandul la fetita lui, la sotie...la colegii cu care eram azi acolo, la felul cum am plecat spre metrou, fara un cuvant, un cortegiu improvizat instant...
E ireal, e cumplita palma pe care am luat-o azi toti.

Încerc să nu pierd din vedere că principiul Crăciunului este bucuria.


Îmi place să ascult colinde vechi, populare. Îmi place Hruşcă, îmi aduce aminte de când credeam încă în Moş Crăciun. Îmi place Ducu Bertzi, vocea lui îmi trezeşte amintiri de mere coapte şi foc în sobă.
Crăciunul e tradiţie, e masa plină cu bunătăţi de la 12 şi-un minut noaptea după o săptămână de post, pe care obişnuiam să o iau cu părinţii şi sora mea.
Crăciunul e atunci când se strâng copii in cete şi bat de zor în tobe,dresează urşii, fac repetiţii pentru Anul Nou.
Crăciunul e când te sperii de pocnitorile aruncate de băieţii de peste drum.
Crăciunul e când te duci la bunici şi vin să te colinde prietenii din copilărie.
Crăciunul e cănd îi scoţi pe toţi afară, de la bunici la cei mai mici şi te baţi cu zăpadă, iar când intrii în casă te aşteaptă o cană de lut cu vin fiert.
Crăciunul e Moldova.

Cine mi-a furat Crăciunul?
De ce mă sâcâie lumea oare cu schelălăieli de colinde adaptate, înfrumuseţate?
De ce părinţii nu-şi mai învaţă plozii ce-i tradiţia?
De ce mi-aţi interzis să cumpăr petarde? (nu-i nimic, încă mai ştiu să folosesc carbid.)
De ce mi-aţi pavat drumul spre bunica? De ce nu mi-aţi lăsat colţişorul meu de Rai?
Ah şi cât mă seacă întrebarea asta!
Atât vă zic: nu mă mai sufocaţi cu pretenţii, sclifoseli şi gesturi de doi bani, mă sufocă destul oraşul ăsta mizer. N-aveţi suflet, rădăcini, sunteţi o armată de fantome penibile cu iluzii de viaţă. V-aţi lăsat stomacul să vă rumege inima şi picioarele să vă sfarme capul. Uff, mi se face rău de la goliciunea voastră, oameni de nimic.


sR

Care ţine de memorie.
În ultimele zile m-a frământat un gând. De ce unii oameni trec mai uşor peste obstacole faţă de ceilalţi?
Concluzia?
Unii oameni au "memoria durerii", a răului, alţii au "memoria bucuriei", a binelui. I-am observat atent pe mulţi din jurul meu. E clar, unii nu pot trece peste anumite greşeli, peste întâmplări nefericite, şi nu pentru că nu vor, ci doar pentru că nu pot uita "răul". De fiecare dată când mă gandesc la oamenii aceştia, parcă văd o musculiţă care se zbate să iasă din pânza unui păianjen, sau un animal căzut in nisip mişcător. Se zbat să scape, îşi consumă toată energia, doar pentru a amâna finalul inevitabil. E fascinant să observi într-o conversaţie de exemplu, felul constant în care răspund unii oameni. Aproape poţi anticipa o reacţie sau o afirmaţie.
Mai sunt cei cu "memoria bucuriei", oamenii veseli. Le fel ca ceilalţi, au problemele lor, trec prin tot felul de drame, numai că ei "uită" repede partea rea. Învaţă din orice, sunt prietenii la care apelezi când eşti trist, te simţi în largul tău în preajma lor. Ei sunt cei care se opresc la un moment dat şi au impresia că iau totul prea uşor, că sunt lucruri importante pe care le tratează cu indiferenţă, dar trec şi peste asta la fel cum au facut-o şi până atunci.
Nu pot uita categoria de mijloc: acei "lache" ai societăţii, după cum i-a numit o colegă. Ei sunt cei fericiţi într-u ignoranţă, cei pentru care viaţa este egală cu necesităţile zilnice, şi aici mă refer la cele de la baza piramidei.

Nu, nu e aceeaşi împărţeală ca : optimişti şi pesimişti. De multe ori pesimiştii sunt cei cu memoria bucuriei, pentru că in efervescenţa lor se aşteaptă oricând să fie loviţi, iar optimismul celor care nu uită durerea este bine motivat: sunt pregătiţi pentru orice.

sR

În ultimul timp parcă toată lumea ţine să-mi bage pe gât că vorbesc altă limbă.
Aseară, cineva a aflat depre blogul meu. Cineva care mi-a zis, ca un reproş, că am multe feţe. Fiecare din noi, oricât de simpli ne-am fi născut, are mai multe feţe.
De obicei nu dau doi bani pe ce spun cei din jur depsre mine, e poate un mecanism de apărare, ignoranţă, nu ştiu...pur şi simplu aşa sunt. Persoana despre care vorbesc îmi este foarte dragă, de fapt e puţin spus "dragă", dar nu asta e ideea. Ce mă seacă pe mine, ce mă face să mă gândesc că mi-ar fi mult mai bine într-un azil izolat undeva la munte, e când oamenii pe care-i iubeşti, oameni la care ţii, nu te cunosc, nu fac nici un efort să te cunoască. Poate pentru mulţi viaţa asta e alb-negru, poate multora le e mai uşor să tranşeze totul în bine şi rău, dar eu NU sunt aşa, oricât aş încerca. Nu ştiu dacă aşa am fost mereu, dacă aşa am devenit, dacă sunt imatură şi la un moment dat mă voi trezi din visul ăsta copilăresc, nu ştiu. Ce ştiu e că mi-e greu să mă transform în ce vor ceilalţi de la mine, mă chinuie şi mă roade în fiecare zi că nu pot fi simplă, normală, banală.
Nu sunt o anti-socială, am mulţi prieteni. Nu sunt emo, am mereu un zâmbet pe faţă şi o capacitate mare de a înghiţi în mine multe. Ai zice că mă integrez perfect. Mă mint pe mine şi pe cei de lângă mine când zic asta. Sciu mult şi parcă fără nici o noimă, dar scrisul mă vindecă, sau măcar îmi dă forţă să merg mai departe.
Când am început să scriu pe primul blog, aveam mulţi nervi, mai ales pe mine, mai ales pe lume. Ştiu că la un moment dat începusem sa moderez tonul postărilor doar pentru că unora nu le-ar fi plăcut. Pe naiba! Cine vrea să mă cunoască întâi să înţeleagă, cine vrea să mă iubească, să mă accepte aşa cum sunt, cine nu dă doi bani pe mine, pe ce zic eu aici, îl felicit şi îl sfătuiesc să nu facă prostia să-i pese de mine. Nu, ca în filmele alea cu buget redus, eu sunt tipa în jurul căreia se năruie tot. Probabil am să sfârşesc singură, puţin ţîcnită, alcoolică, renegată de toţi, recitănd versete din Biblie. Romantic.

Da, blogul ăsta este PENTRU mine, DESPRE mine, şi va fi DOAR pentru mine. Pentru că aşa vreau eu. Vă iubesc pe toţi, dar staţi cît mai departe!

sR

Nu fi prost!
Nu lăsa frustrările si neputinţa care-ţi curg prin vene acum să te deraieze de pe traiectoria pe care defapt o ştii atât de bine!
Nu te transforma în sinucigaşul de la metrou, nu mai nega că îţi pasă, acceptă şi prefă-te mai bine!
Nu mai interpreta lucruri care nu sunt, deschide ochii, dă-ţi două palme şi dă-ţi seama că nu merită!
Nu-ţi mai limita sentimentele, riscă!
Nu mai zi "I don't give a shit about it!" când ştii că nu e aşa!
Nu te opri acum din jucat, acum când ai dovada că joci bine!
Nu da în ceilalţi doar pentru că nu ai curajul să zici ce vrei!


Te cunosc, nu eşti, nu fi prost!


Milow - You Don't Know
Asculta mai multe audio Muzica



sR

Am realizat devreme că nu am nici un talent vizibil, palpabil, că am câte puţin din toate şi niciodată deajuns.
În clasa a 9a cineva a crezut că pot să cânt, aproape reuşisem, cu multa muncă, plânsete şi nervi întinşi la maxim. Nu am să uit niciodată senzaţia pe care o aveam pe scenă, tremurul genunchilor, lacrimile care mă podideau de fiecare dată, bucuria că cei care mă ascultau păreau că simt şi ei ce simt şi eu. Da, cântam folk. Tipic mie, m-am apucat de fumat şi s-a dus dracu tot. Şi in multe alte domenii la fel. Nu mai am regrete, poate mi-e ciudă pe mine un pic dar asta trece repede, în fond şi la urma urmei am făcut ce am vrut.
A doua încercare a fost cântatul la chitară. Mi-am tăiat unghiile până la carne, lucru tragic dealtfel în liceu, şi m-am pus pe învăţat. Poate din cauză că învăţam cu acelaşi tip care m-a învăţat şi să cânt, sau pentru că la vremea aceea priorităţile se schimbau repede, am renunţat si la asta. Faptul că am renunţat atunci mă doare de fiecare dată când aud pe cineva cântând la chitară, mă trezesc fără să vreau cu lacrimi până în bărbie. Dap, oricât de tâmpit ar suna, chitara e singurul lucru care mă poate manipula, de fapt omul cu chitara (da, mulţi ştiu deja asta).
M-am gândit eu la un moment dat, dacă tot reuşesc să plâng la comandă, şi în general, să joc teatru, să joc in telenovele. Asta a fost o experientă foarte tare. Am primit un rol...nu aş putea spune secundar, mai bine episodic într-o telenovelă pe Antena1. Când m-au sunat pentru rol nici nu auzisem de ea. A fost foarte tare să cunosc actori mari, pe care îi vedeam doar la TV, să glumească cu mine, să-mi dea sfaturi. A fost amuzant şi cu machiajul, cu indicatiile scenice, dar pentru o singură scenă, maxim două pe zi să pierzi timpul prin studiourile alea...nu mi-a plăcut. Aşa că logic, după ce am terminat "filmările" nu m-am mai dus când m-au chemat (la "Restul e tăcere" m-aş fi dus). Încă mă mai sună, deci nu e totul pierdut.
Am mai încercat să scriu...dar flacăra inspiraţiei se stinge repede sau e prea mofturoasă. O chestie care o făceam în liceu şi chiar îmi ieşea era coregrafia, că doar imaginaţie aveam si eram căutată, mai ales de aspirante la miss. Mda, îmi plăcea să le chinui.
Sunt sigură că am mai încercat multe lucruri fără un rezultat demn de menţionat sau amintit. Ideea e că am învăţat care e treaba cu multe domenii, am cunoscut Oameni în adevăratul sens al cuvântului, şi...ei da, şi-a vazut mama fiica la televizor, şi bunica, şi unchii, şi mătuşile... :))

sR

Azi am nevoie de o dovadă.
O dovadă din partea mea. Vreau să-mi dovedesc că mă ridic la înălţimea aşteptărilor mele. Sunt unul din acei oameni care nu vor, nu-şi permit să piardă timpul. Aşa că a venit vremea să-mi demonstrez că încă mai trăiesc după aceleaşi principii. Am să-mi mişc fundul ăsta care se măreşte pe zi ce trece să fac ceva, să mă simt bine. Îl aştept să ajungă acasă şi vom pleca iar in escapadele noastre nocturne.
Mâncăm un pic si vinovat la KFC şi, ca să ne spălăm "păcatele" o să cutreierăm Bucureştiul...cum făceam altădată. Cine ştie unde ne vor duce picioarele de data asta? Cine ştie dacă voi mai simţi aceeaşi plăcere făcând asta? Cine ştie daca asta îmi va arăta că în ultimele luni am luptat amândoi pentru nimic?
Ar mai fi o mică problemă. Nu am întalnit om mai încăpăţânat ca mine. Încăpăţânare deşteaptă, nu din aia oarbă. Aşa că...până când nu zic eu că e gata, nu e gata! Cât de penibil şi comun e ca doi oameni care au trecut prin atâtea impreună, care au reuşit să se susţină, care încă se mai iubesc, să fie despărţiţi chiar de lucrul ăsta. De parcă tot răul din lume l-au învins săpând o prăpastie între ei şi aruncându-l acolo. Asta e greşeală de strategie! Am observat cum am luat totul de-a gata, am observat cum a încetat să-mi mai pese..am observat într-un final şi golul rămas, care nu se umplea orice aş fi făcut. Şi am făcut multe. Şi poate am să mai fac. Pentru că aşa sunt eu şi aşa e el.
Aşa că...al naibii să fiu dacă am să las "răul lumii" să-mi strice mie planurile! Da! Am şi un avertisment pentru "forţele potrivnice"...eu nu obosesc niciodată, oricât mi-ar plăcea sa pot face asta. Aşa sunt, aşa m-a construit natura, asta se naşte dintr-un ardelean şi-o moldoveancă: o ciudată simpatică cu gura mare si con muchos cojones :))


sR