Mica Egoistă

Ştiu că într-o zi am să mor. E normal, moartea e unul din puţinele lucruri certe atunci când apari pe lumea asta.

Nu, nu îmi e frică de ea în sine...mi-e frică de fracţiunea aceea de secundă în care se zice că-ţi trece toată viaţa prin faţa ochilor. Mi-e frică să nu-mi pară rău.

Bine...cred că oricum mi-ar părea rău dacă aş şti că gata, mor...dar nu vreau să-mi pară rău pentru cum am trăit, sau mai bine zis pentru ce n-am trăit. Mi-e frică de neputinţa pe care am să o simt, de regretul că nu am ştiut cum...

Cumva, cred că mi-am acceptat de mult frica asta, am acceptat-o şi ea m-a ajutat să înving alte frici: frica de a risca, frica de a fi altfel, frica de a fi percepută greşit, frica de a sprage tiparele, frica de a mă lăsa purtată de val, frica de a mă privi în oglindă, goală, fără artificii sociale, fără farduri şi ajustări estetice de integrare, frica de a-mi asuma greşelile. Hmm...mi-a rămas în gând o chestie: în viaţă faci greşeli, iar când mori îţi doreşti să fi făcut mai multe.

Şi mă laud în sinea mea, sau chiar cu voce tare când mai "cuceresc" ceva, când îmi căştig mici libertăţi, când mi se pare că am surprins o stare ce nici un filozof, mort sau viu, nu a reuşit să o înţeleagă.

Atunci cum îmi permit să uit că sunt muritoare? Cum îmi permit să pierd timp? De ce mă las agăţată de lucruri pe care nu le vreau?

Uite aşa mă uit iar în oglindă...şi-mi dau două palme. Una ca să nu mai uit şi încă una...pentru că pot.

Cum să spun?
Cum să rezolv?
Cum să vindec?
Cum să trec mai departe?

Cum...dacă nu am curaj să recunosc cu voce tare, dacă nu găsesc cuvinte şi gândurile nu vor să se aşeze în fraze. E acel punct slab, e buba care doare când pui degetul, care se vindeca cu trecerea timpului, dar care îţi va lăsa cicatrice. Nu ai cum să scapi.

Şi atunci....şi atunci cum faci să fie măcar una mai estetică?

Cum....cum aş putea să rezolv problema? Cum...când  a prins rădăcini atât de adânci încât dacă mă descotorosesc de ea pierd o parte din mine?

Cum...cum să găseşti un leac pentru ceva ce nu vezi, nu ştii ce e, ce urăşti şi iubeşti în acelaşi timp?

Cum trec mai departe?

Riscând.

Azi am văzut bâzdâgania asta.

Da, foarte tare, n-am râs cu lacrimi da' am zâmbit aşa...în sinea mea. După care, dintr-o curiozitate bolnavă am citit şi comentariile. Încă mai râd cu lacrimi, sau plâng...nu ştiu exact. Cum, deci cum lumea asta se poate "ataca" în halul ăsta şi cum poate să aibă asemenea concepţii/comentarii la un filmuleţ care se vrea funny dar în acelaşi timp vorbeşte de o chestie foarte adevărată?! Unii se iau prea în serios.

Şi vrând-nevrând mi-au trecut prin cap tot felul de idei auzite, idei cu care am crescut, idei despre un stil de viaţă total pe lângă faţă de realitate. Nu vreau să stârnesc acum marea discuţie a războiului dintre sexe, pentru că tare am impresia că unele din ideile astea sunt chiar opera noastră, a femeilor, a unora dintre noi puţin mai frustrate şi cu foarte mult timp liber de privit la alţii....dar nu mă pot abţine.

Mă amuză enorm ideea asta că femeile sunt nişte "flori delicate, fragile, sensibile..." , de fapt e ideea bărbaţilor despre cum ar trebui să fie femeile iar ele trebuie să se comporte ca atare. Şi cum să nu mă amuze când 90% din bărbaţi le observă doar pe acelea fix invers. La fel de amuzant e când văd bărbaţi leşinând la donarea de sânge, bolind la o simplă răceală şi plângând pe ascuns la filme. Să înţeleg că nu ne vreţi chiar nişte legume ci doar un pic mai delicate, fragile şi sensibile ca voi.

Una mai bună şi veche e asta cu bârfa, "doamne, cât mai bârfesc femeile!" Dragii mei, nu ştiu cum să vă zic fără să vă rănesc...ne-aţi luat la faza asta . Nici discuţiile despre fotbal nu mai sunt cum erau...şi, mai nou, au apărut acum telenovelele pentru bărbaţi: talk show-urile sportive. E incredibil de amuzant să vezi o mână de bărbaţi la o masă cum discută despre chiloţii de la Gucci pe care unu' de la Dinamo şi i-a arătat pe nu-ştiu -unde, sub pretextul că se numeşte fotbalist, deci e despre fotbal. La urma urmei vă înţeleg, nici nu sunt atâtea meciuri cât să discuţi o emisiune întreagă cu difuzare de luni până duminică. Nu e de mirare că nu se mai joacă fotbal...acum fotbalul se discută.

Fraza mea preferată într-o "ceartă" cu sexul opus: "...eşti în perioada aia?". N-am ce să zic, v-aţi scos şi cu asta. Aveţi cel mai valabil argument când rămâneţi fără argumente, pentru că da...în "perioada aia" lumea nu se mai învârte pentru femei, undeva într-o carte despre cum să înţelegeţi femeile scrie că neuronii noştrii nu mai fac sinapse, devenim inerte şi inconştiente de ceea ce spunem. Convenabil. Ar trebui să inventăm şi noi ceva...ceva de genul "Nu ţi-a mai crescut, nu? Nasol...". E bine totuşi că nu trebuie să recurgem la aşa ceva având în vedere ca noi nu rămânem fără argumente.

O las pe cea mai veche, şi cea mai cunoscută, şi cea mai expirată, şi cea mai devenită tabu: "Locul femeii e la cratiţă." Acum...nu ştiu cam câţi oameni citesc pe aici, dar dacă e vreunul dintre voi care a găsit femeia care să stea la cratiţă, vreau să-mi zică şi vreau să o cunosc. Ar fi o întâlnire fascinantă. Pe bune, aveţi idee cât de bine vă şade când gătiţi? Şi cât de hot e un bărbat care ştie să taie o ceapă? Nu? Ia, faceţi o probă. Succes garantat. În orice caz, dacă tot e să vă exprimaţi dorinţe şi fantezii zic să updataţi un pic fraza: "Locul femeii e şi la cratiţă".

Hai că a fost amuzant, oricum voi ne iubiţi şi noi vă iubim...am şi uitat de unde am plecat...
Aaa, da....girls watch porn too.