duminică, 19 decembrie 2010

Cică timpul nu e prietenul nimănui, cu toate astea el le vindecă pe toate.

Timp n-am, timpul trece pe lângă mine şi aduce schimbări care dor. Trece, cu bune şi rele, trece şi ia de lângă mine oameni şi întâmplări, şi viaţa aşa cum a fost, trece şi-mi aduce în cale noi situaţii şi oameni, mai buni sau mai răi. Mi-e frică, mi-e frică rău de tot de trecerea timpului pentru că nu pot lupta cu asta şi în nici un caz nu pot învinge. Mi-e greu să mă despart de oameni, lucruri, obiceiuri, mi-e greu pentru că le iubesc, pentru că în tot ce mi-a trecut prin viaţă, prin mâini, am pus o bucăţică din mine. Poate altcineva mai raţional ar privi toate astea simplu, evenimente care vin şi trec, mergem înainte...dar ce să fac, mie mi-e greu...pentu că oricât ar urla raţiunea că aşa este normal(auzi, "normal", de parcă cine stabileşte ce e normal??!, dar de ce să mi se impună mie ceva ce eu nu reuşesc să asimilez ca fiind normal?!), oricât aş încerca să mă aliniez la cerinţele lumii, pentru că tot raţiunea îmi zice că doar aşa o să am linişte...nu pot, nu pot să ignor durerea din piept şi sentimentul că încerc să mă înşel pe mine.

Acum, timpul e duşmanul meu...aştept cu nerăbdare să mă vindece.

marți, 7 decembrie 2010

Mi-a fost foarte, foarte dor de mine.
Azi noapte stăteam în bucătărie, cu picioarele cocoţate pe maşina de spălat, cu o ţigară în mâna dreaptă, un pahar de vin în stânga, într-o linişte deplină, pierdută în luminiţele bradului. Nu ştiu pe unde mi-a zburat mintea...cert e că m-am trezit zâmbind fără să ştiu de ce. De multe ori m-am gândit că, poate, ceea ce simt eu, ce gândesc, modul în care aleg să fac anumite lucruri nu sunt tocmai ale unui om normal. Dar probabil asta crede oricare din noi.
Treptat am realizat că revin la viaţă, parcă nu mai apăsau toate probleme lumii pe umărul meu. Da, chiar aşa, ieri m-au enervat ăştia cu colindele si cântecele lor de Crăciun...bine că nu au început de astă vară. O să fim sătuli de Crăciun până pe 25. Da, m-au enervat şi colegii, deja au început cearta pe concedii. E clar, lucrurile revin la normal.
Şi totuşi îmi vine să-mi dau palme. Cum puii mei, Roxano, ai putut să uiţi tot ce ai învăţat în anii ăştia pe care îi ai?  Cum ai reuşi să arunci la gunoi tot ce reprezenta pentru tine un mod de a trăi? Cum de te-ai lăsat să ajungi aşa? Cum ai îndrăznit să te arunci cu capul înainte, să te panichezi, să-ţi fie frică? Mă rog, vorbim noi mai târziu.

Vroiam doar să vă spun: Sunt bine, mulţumesc!

;;
|