Mica Egoistă

Mi-a fost foarte, foarte dor de mine.
Azi noapte stăteam în bucătărie, cu picioarele cocoţate pe maşina de spălat, cu o ţigară în mâna dreaptă, un pahar de vin în stânga, într-o linişte deplină, pierdută în luminiţele bradului. Nu ştiu pe unde mi-a zburat mintea...cert e că m-am trezit zâmbind fără să ştiu de ce. De multe ori m-am gândit că, poate, ceea ce simt eu, ce gândesc, modul în care aleg să fac anumite lucruri nu sunt tocmai ale unui om normal. Dar probabil asta crede oricare din noi.
Treptat am realizat că revin la viaţă, parcă nu mai apăsau toate probleme lumii pe umărul meu. Da, chiar aşa, ieri m-au enervat ăştia cu colindele si cântecele lor de Crăciun...bine că nu au început de astă vară. O să fim sătuli de Crăciun până pe 25. Da, m-au enervat şi colegii, deja au început cearta pe concedii. E clar, lucrurile revin la normal.
Şi totuşi îmi vine să-mi dau palme. Cum puii mei, Roxano, ai putut să uiţi tot ce ai învăţat în anii ăştia pe care îi ai?  Cum ai reuşi să arunci la gunoi tot ce reprezenta pentru tine un mod de a trăi? Cum de te-ai lăsat să ajungi aşa? Cum ai îndrăznit să te arunci cu capul înainte, să te panichezi, să-ţi fie frică? Mă rog, vorbim noi mai târziu.

Vroiam doar să vă spun: Sunt bine, mulţumesc!