Mica Egoistă

Tocmai am vazut ultimul episod dintr-un serial foarte mişto. Am avut 2 zile la dispoziţie, singură, în care am dormit, m-am uitat la serial şi am muncit. De fapt, ce încerc să zic e că după foarte, foarte mult timp am avut răgazul să mai şi gândesc.
Zilele astea m-a tot bântuit un titlu de postare "Oameni mari şi oameni mici". Nu ştiu dacă l-am visat într-o noapte, dacă l-am citit undeva şi nu-mi mai aduc aminte, şi nu ştiu exact ce ar trebui să gândesc pe marginea subiectului. Ideea e, totuşi, simplă: am început să ... . Nu mă aştept să ţină mult. e oarecum mai uşor şi mai comod să mă ignor şi simt că am intrat iar în criză de energie, în starea în care las lucrurile să vină aşa cum vor. Simt am zis? Sper.
Am iubit mereu copiii. De fapt, iubit e un mod de exprimare cvasi politic. Îi invidiez. Nu vreau să mă melancolizez pe subiectul copilăriei, nu. De ce invidiez, sau de ce mă agăţ mereu de copilărie şi copilărisme? E simplu. Ca om mare ce sunt acum, îmi invidiez libertatea pe care am avut-o, curajul, inconştienţa şi uşurinţa cu care măsuram totul în ce vreau, ce-mi place, ce cred că e bine, ce ştiu că e rău dar tot am să fac. Ca om mare nu le mai ai şi aş prefera să nu mă contrazică nimeni aici, ar fi absurd.
Mă întreb de ce folosesc aşa de des cuvântul "simplu". Nu e nimic simplu şi al naibii să fiu dacă am încercat vreodată să fac ceva simplu sau să simplific. Simplitatea e frumuseţe? Nu. Simplitatea e oala cu apă în care îţi pironeşti ochii când tai ceapă, ca să nu te usture. Simplitatea e ca un cearşaf alb, din bumbac, abia luat de pe culme, în care abia aştepţi să te tolăneşti. Nu, mie îmi plac cearşafurile roşii, mov, maro, negre. Cearşafuri lucioase, grele, care nu te îndeamnă la somn. Te îndeamnă să creezi poveşti.
Câteodată îmi vine să mă strâng singură în braţe şi să mă alint când văd cu câtă graţie şi uşurinţă o iau razna, apoi încerc să repar, apoi îmi dau seama că asta ar face un om mare, apoi realizez că nu-mi place să fiu un om mare, apoi fac o prostie şi mai mare, apoi încerc să o repar şi pe asta, apoi creez drama, apoi mai trag oameni după mine, apoi mă supăr pe oameni pentru că nu joacă cum vreau eu, apoi plec, apoi sufăr după oameni, apoi îmi dau seama că nu după oameni sufăr, apoi cad de acord cu mine însămi că trebuie găsit un vinovat şi acela nu trebuie să fiu eu, apoi  găsesc vinovatul şi îl arat cu degtul în faţa conştiinţei mele rănite, apoi îmi dau seama că nu o interesează, apoi graţiez vinovatul şi aştept să uite, apoi mă plictisesc şi o iau razna.

Acum chiar mă alint. Sunt atât de obosită.