sâmbătă, 2 iunie 2012
Te învârţi, te învârţi, te învârţi, te învârţi şi totul e în ceaţă, totul e neclar, şters, ca o dâră de ruj desenată de un dos de palmă şi e bine. Senzaţia că nimeni nu te poate prinde, că totul e haos şi tu eşti doar un fir de praf care-şi caută un loc...undeva.
Dar când te opreşti? De fapt, când să te opreşti? Când ştii că eşti în siguranţă, când spui stop în aşa fel încât să nu te dezechilibrezi, să nu cazi, să nu dai cu capul de ceva? Adevărul e că niciodată nu ştii când să te opreşti...nu ştii pentru că nu vrei să opreşti ceva ce e bine. Chiar dacă realitatea urlă că ar trebui, că aşa e mai bine şi n-ai să cazi...chiar dacă. Nimic nu pare să aibă sens iar efortul de a face ce e bine pare imens şi fără rost.
Oboseşti şi picioarele nu te mai ascultă. E firesc, eşti doar un om. Te opreşti şi mai savurezi ultimele clipe de ameţeală şi delir. Ai fi putut face mai mult, ai fi putut lungi acel minut? Ce simplu ar fi să ai răspunsuri, certitudini şi lucruri pe care să le strângi în mână în locul licuricilor ce-ţi alunecă peste ochi şi nu-i poţi prinde.
Toţi ştim ce e bine şi toţi ştim ce ne face bine. Uneori nu e vorba de acelaşi lucru.
;;
Subscribe to:
Postări (Atom)
