Mica Egoistă

So what if the wind doesn't stop when I fall,
So what if the grass is all wet?
My heart will keep pounding,
I still got my soul.
And I shall rise again, hold your bet.
When shadows will burst,
When light strikes again,
I will be there waiting my flight.
How could they belive, and what a mistake,
That I would leave without a "Goodbye!"?
So take off your hand, just turn your back
Now look again, lovely you,
Is that really me, or is it a dream,
Or maybe is just deja-vu.
No, stop now, you see, you don't need to rush,
Just stay and enjoy the show.
I'm sure you have dreamed it,
I'm counting on that,
But baby, for god's sake...just hush.

E ciudat cum noaptea te face să vrei. Nu contează ce.
Noaptea visezi, noaptea e totul posibil. Noaptea se pun la cale strategii, analizezi feţe, comportamente, fapte. E un vuiet de gânduri bine legate şi totul capătă sens, fiecare bucăţică din ziua care a trecut îşi reia locul in puzzle-ul minţii. E ca atunci când oglinda lacului se linişteşte, iar tu poţi să-ţi vezi în sfârşit chipul nedistorsionat. Noaptea te joci cu posibilităţi, jonglezi cu "ce-ar fi dacă", îţi pui întrebări ce au sens doar acum, pentru că acum tu eşti tu, fără limite.
Vrei, ce vrei?
De obicei ce nu poţi să ai. Mereu găseşti ceva ce nu-ţi dă pace, ceva greu de obţinut sau poate imposibil. E rotiţa care dă viaţă sistemului. E amuzant cum unii pot să zică: "Eu fac ce vreau. Eu trăiesc cum vreau.". Ah, mes cheres, cât de fără scăpare sunteţi! A, am mai întâlnit încă o specie, aceia care şi-au facut un scop din a fi "împotrivă". Nu contează a cui, contează doar să aibă sentimentul că ei sunt altfel, că nu se supun aceloraşi legi. Well, guess what? A reacţiona nu înseamnă a acţiona. Am zis că e amuzant, de fapt uneori mă intrigă, poate chiar întristează, că pentru oamenii care susţin lucrurile astea e nevoie doar de o privire necontrolată, de un gest, de o faptă, să văd că nu sunt aşa. Da, îmi doresc să cunosc omul care a reuşit să învingă, care a avut puterea şi înţelepciunea să trăiască cum vrea el, să poată privi înapoi cu aceeaşi seninătate cu care priveşte înainte. Până acum doar decepţii.
Mesaj, chiar e un mesaj?
Ei bine da, e un mesaj. Noaptea vezi oamenii aşa cum sunt. Noaptea îţi doreşti. Noaptea, ca un sfetnic bun, te învaţă blând: "Poţi să cauţi, ai grijă ce găseşti!"

   E înrădăcinat în minţile unora să nu vorbească despre moarte, nu la modul serios. Pe mine asta mă frământă acum şi scriu aici pentru că reprezintă o problemă pentru mine, e un lucru de care nu pot să scap: să mă gândesc la moarte.
   Se întâmplă de vreo doi ani, de când in jurul meu diferiţi oameni la care ţin "dispar" şi oricât aş încerca să scap de umbra asta care mă urmăreşte nu pot. Ştiu că e absurd şi copilăresc să gândeşti că te urmăreşte moartea, nu asta e problema mea. Eu nu pot scăpa de gândul că în orice clipă cuiva drag i se poate întâmpla ceva. Mă urmăresc imagini crunte pe care nu pot să le alung, e ca atunci când te prinde o avalanşă şi oricât ai încerca să fugi ea vine peste tine şi te înghite. Câteodată, ziua, îmi vine să pun mâna pe telefon şi să-i sun pe toţi, să le aud vocea, să mă asigur că sunt bine. Reuşesc să mă stăpânesc de multe ori, îmi ocup mintea cu munca. Noaptea...noaptea e altă poveste. Am ajuns să dorm 3, 4 ore pe noapte. Mă uit la tot felul de filme "uşurele", care să nu-mi încarce mintea cu dramele altora şi citesc până adorm cu cartea în braţe, doar-doar mi-oi păcăli gândurile. De multe ori se face ziuă afară şi eu sunt cu ochii aţintiţi în tavan.
   Sunt conştientă că nu pot să continui aşa, că nu pot să trăiesc cu frica asta...dar aşa se face că de fiecare dată când "m-am relaxat" a mai plecat cineva. Şi atunci cum pot eu să trec peste, să ignor, când totul ţipă în mine să fiu pregătită? Cum pot să umplu golurile? Cu ce? Ce ar trebui să-mi intre în cap astfel încât orice s-ar întâmpla să nu zic: puteam să fac ceva? Cât am să mai pot să nu-mi dorm nopţile?
   Chiar nu ştiu cum să scap de asta şi oricât aş încerca să ascult sfaturi...mi se par atât de "rupte din filme"...

Unde fiecare minut se dilată cât o viaţă?
Unde e locul meu de poveste?
Unde mă simt acasă?

 Satul Balcani e bine adăpostit în inima Moldovei, pe malul Schitului, la poalele Goşmanului. Aici am dat o fugă în mini concediul de Paşte, să-mi vizitez bunicii. Când ajung în faţa porţii uit de toate, e ca o lume numai a mea, nu mai contează mizeria din Bucureşti, problemele de la muncă sunt doar poveşti de-ale părinţilor despre viaţă, rămâne doar o bucurie imensă şi sunt din nou copil.

Ei sunt dragii mei bunici şi minutele cât o viaţă de care vorbeam mai devreme...