Mica Egoistă

Da, ştiu...nu am mai scris de muuuult. Ce vreţi, o minte luminată ca a mea are nevoie şi de pauze...pauze ca să mai facă prostii şi să înveţe din ele. Nu ştiu exact de ce scriu...nu prea simt că am învăţat ceva nou. Poate de asta.

Aşa că am să scriu banalităţi. Vă spun la ce mă gândeam eu azi la o ţigară. Câteodată mai am şi eu nişte sclipiri din astea de "om normal". Pe bune!

Cum vă spuneam, azi la ţigară m-am întrebat de ce nu renunţ la fumat. Bineînţeles, argumente mi-au trecut prin cap, le-am auzit pe toate de 'enşpe mii de ori. Şi îmi venea să râd: cum să renunţi la ceva ce-ţi face plăcere? ...şi cam aici s-au terminat gândurile mele "normale".

Mi se pare atât de ciudat cum reacţionează lumea la fraza asta "Pentru că-mi face plăcere!". Şi mai ciudat e că nu reacţionează la fel cand zici "Pentru că-mi place!". În fond, şi la urma urmei...zic acelaşi lucru, nu? Poate...dar e cuvântul, cuvântul ăsta care sâcâie. Minţile astea frigide pe care adesea le întâlnesc în jurul meu mă fascinează. Parcă şi văd cum în ochii lor cum o iau invers pe scara evoluţiei şi mă transform într-un simplu animal. Păi cum, dragii mei? Cum am reuşit să ne cenzurăm în aşa fel încât să ne fie frică să recunoaştem ceea ce suntem? Departe de mine gândul că suntem doar nişte animale, nu...

E uimitor totuşi că în condiţia noastră avem atâta potenţial de a rafina orice simţim, de a explora fiecare trăsărire şi impuls, de a conştientiza şi exploata ceea ce ne face oameni...dar noi alegem să fugim. Oare ne e ruşine că sunem oameni? Nu e ironic, totuşi, că rafturile bibliotecilor gem de cărţi cu sfaturi "10 paşi pentru a fi fericit", "cum să simţi plăcerea", "cum să mănânci cu plăcere"? Nu ştiu de care să râd, de cărţi sau de oameni?
Da, omul e  intrigant...cum se luptă de unul singur.

Şi ne plângem pe unde apucăm că devenim roboţi, că nu mai ştim să trăim. Oare chiar vrem, sau suntem prea comozi?

Mai răi decât "roboţeii" sunt cei care experimentează la un moment dat şi simt...experimentează şi apoi fug. Că deh, e greu să dai piept cu responsabilităţile. De ce sunt ei mai răi? Hm, cum poţi să uiţi, să renunţi la ceva ce-ţi face plăcere?

E simplu, nouă ne place să complicăm lucrurile. Zice o fumătoare.

...si acum urmeaza o avalansa de ganduri, cuvinte, sentimente, doruri, ofuri, plansete, rasete.
urmeaza...in mine, nu reusesc sa le prind, sa le vad, sa le scriu...sa scap.

Ştiu că într-o zi am să mor. E normal, moartea e unul din puţinele lucruri certe atunci când apari pe lumea asta.

Nu, nu îmi e frică de ea în sine...mi-e frică de fracţiunea aceea de secundă în care se zice că-ţi trece toată viaţa prin faţa ochilor. Mi-e frică să nu-mi pară rău.

Bine...cred că oricum mi-ar părea rău dacă aş şti că gata, mor...dar nu vreau să-mi pară rău pentru cum am trăit, sau mai bine zis pentru ce n-am trăit. Mi-e frică de neputinţa pe care am să o simt, de regretul că nu am ştiut cum...

Cumva, cred că mi-am acceptat de mult frica asta, am acceptat-o şi ea m-a ajutat să înving alte frici: frica de a risca, frica de a fi altfel, frica de a fi percepută greşit, frica de a sprage tiparele, frica de a mă lăsa purtată de val, frica de a mă privi în oglindă, goală, fără artificii sociale, fără farduri şi ajustări estetice de integrare, frica de a-mi asuma greşelile. Hmm...mi-a rămas în gând o chestie: în viaţă faci greşeli, iar când mori îţi doreşti să fi făcut mai multe.

Şi mă laud în sinea mea, sau chiar cu voce tare când mai "cuceresc" ceva, când îmi căştig mici libertăţi, când mi se pare că am surprins o stare ce nici un filozof, mort sau viu, nu a reuşit să o înţeleagă.

Atunci cum îmi permit să uit că sunt muritoare? Cum îmi permit să pierd timp? De ce mă las agăţată de lucruri pe care nu le vreau?

Uite aşa mă uit iar în oglindă...şi-mi dau două palme. Una ca să nu mai uit şi încă una...pentru că pot.

Cum să spun?
Cum să rezolv?
Cum să vindec?
Cum să trec mai departe?

Cum...dacă nu am curaj să recunosc cu voce tare, dacă nu găsesc cuvinte şi gândurile nu vor să se aşeze în fraze. E acel punct slab, e buba care doare când pui degetul, care se vindeca cu trecerea timpului, dar care îţi va lăsa cicatrice. Nu ai cum să scapi.

Şi atunci....şi atunci cum faci să fie măcar una mai estetică?

Cum....cum aş putea să rezolv problema? Cum...când  a prins rădăcini atât de adânci încât dacă mă descotorosesc de ea pierd o parte din mine?

Cum...cum să găseşti un leac pentru ceva ce nu vezi, nu ştii ce e, ce urăşti şi iubeşti în acelaşi timp?

Cum trec mai departe?

Riscând.

Azi am văzut bâzdâgania asta.

Da, foarte tare, n-am râs cu lacrimi da' am zâmbit aşa...în sinea mea. După care, dintr-o curiozitate bolnavă am citit şi comentariile. Încă mai râd cu lacrimi, sau plâng...nu ştiu exact. Cum, deci cum lumea asta se poate "ataca" în halul ăsta şi cum poate să aibă asemenea concepţii/comentarii la un filmuleţ care se vrea funny dar în acelaşi timp vorbeşte de o chestie foarte adevărată?! Unii se iau prea în serios.

Şi vrând-nevrând mi-au trecut prin cap tot felul de idei auzite, idei cu care am crescut, idei despre un stil de viaţă total pe lângă faţă de realitate. Nu vreau să stârnesc acum marea discuţie a războiului dintre sexe, pentru că tare am impresia că unele din ideile astea sunt chiar opera noastră, a femeilor, a unora dintre noi puţin mai frustrate şi cu foarte mult timp liber de privit la alţii....dar nu mă pot abţine.

Mă amuză enorm ideea asta că femeile sunt nişte "flori delicate, fragile, sensibile..." , de fapt e ideea bărbaţilor despre cum ar trebui să fie femeile iar ele trebuie să se comporte ca atare. Şi cum să nu mă amuze când 90% din bărbaţi le observă doar pe acelea fix invers. La fel de amuzant e când văd bărbaţi leşinând la donarea de sânge, bolind la o simplă răceală şi plângând pe ascuns la filme. Să înţeleg că nu ne vreţi chiar nişte legume ci doar un pic mai delicate, fragile şi sensibile ca voi.

Una mai bună şi veche e asta cu bârfa, "doamne, cât mai bârfesc femeile!" Dragii mei, nu ştiu cum să vă zic fără să vă rănesc...ne-aţi luat la faza asta . Nici discuţiile despre fotbal nu mai sunt cum erau...şi, mai nou, au apărut acum telenovelele pentru bărbaţi: talk show-urile sportive. E incredibil de amuzant să vezi o mână de bărbaţi la o masă cum discută despre chiloţii de la Gucci pe care unu' de la Dinamo şi i-a arătat pe nu-ştiu -unde, sub pretextul că se numeşte fotbalist, deci e despre fotbal. La urma urmei vă înţeleg, nici nu sunt atâtea meciuri cât să discuţi o emisiune întreagă cu difuzare de luni până duminică. Nu e de mirare că nu se mai joacă fotbal...acum fotbalul se discută.

Fraza mea preferată într-o "ceartă" cu sexul opus: "...eşti în perioada aia?". N-am ce să zic, v-aţi scos şi cu asta. Aveţi cel mai valabil argument când rămâneţi fără argumente, pentru că da...în "perioada aia" lumea nu se mai învârte pentru femei, undeva într-o carte despre cum să înţelegeţi femeile scrie că neuronii noştrii nu mai fac sinapse, devenim inerte şi inconştiente de ceea ce spunem. Convenabil. Ar trebui să inventăm şi noi ceva...ceva de genul "Nu ţi-a mai crescut, nu? Nasol...". E bine totuşi că nu trebuie să recurgem la aşa ceva având în vedere ca noi nu rămânem fără argumente.

O las pe cea mai veche, şi cea mai cunoscută, şi cea mai expirată, şi cea mai devenită tabu: "Locul femeii e la cratiţă." Acum...nu ştiu cam câţi oameni citesc pe aici, dar dacă e vreunul dintre voi care a găsit femeia care să stea la cratiţă, vreau să-mi zică şi vreau să o cunosc. Ar fi o întâlnire fascinantă. Pe bune, aveţi idee cât de bine vă şade când gătiţi? Şi cât de hot e un bărbat care ştie să taie o ceapă? Nu? Ia, faceţi o probă. Succes garantat. În orice caz, dacă tot e să vă exprimaţi dorinţe şi fantezii zic să updataţi un pic fraza: "Locul femeii e şi la cratiţă".

Hai că a fost amuzant, oricum voi ne iubiţi şi noi vă iubim...am şi uitat de unde am plecat...
Aaa, da....girls watch porn too.

ufff, ce sictirită sunt....
Am o stare, o stare din aia pe care nu pot pune degetul să zic ce e. Azi iar am simţit impulsul tâmpit de a lua pe cineva la bătaie, de a face o prostie. Ce-o fi în capul meu nu ştiu. De parcă nu am atâtea şi atâtea lucruri de care să mă ocup, pe care să le rezolv. Da' nu mai am chef....ce să-i fac?!

Ştiţi melodia asta? Mă rog, melodia şi "videoclipul". Ei, cam aşa aş fi vrut eu să fie ziua de azi. Palpitantă, fizic dureroasă...pentru că m-am săturat să fie toate psihic dureroase. Mereu am zis că durerea fizică te eliberează. Nu, nu cred că sunt vreo sadică sau masochistă dar azi m-aş fi simţit tare bine cu un pumn în faţă...aşa, să simt că trăiesc. Aş fi putut să mă dau cu capul de-un perete sau să mă ard cu ţigara...nu e acelaşi lucru, atunci m-aş fi numit proastă. Ce cu talent delirez.

Să vedem, aproape o lună de când nu am mai scris, aproape o lună de când răspund cu "...mmm, nimic..." când sunt întrebată ce am mai făcut, aproape o lună de când ajung noaptea acasă si simt că sunt în vizită la cineva, aproape o lună de când mă uit la mine şi nu mă mai văd, aproape o lună de când orice mişcă în jurul meu mă oboseşte...Oare cum s-o numi asta? Chiar am nevoie să identifice cineva ce dracu' se întâmplă cu mine. Aaaa....aproape o lună de când am început să am nişte ticuri verbale de toată jena.

Şi nu a fost o lună plictisitoare...o, nu! Dimpotrivă. Atâtea evenimente, stări, situaţii, responsabilităţi, oameni noi,  relaţii noi...atâtea stări de spirit, atâtea treceri de la sunt stăpâna lumii la vă rog, nu mă călcaţi în picioare...de nici eu nu ştiu ce mi s-a întâmplat. Dacă mă uit în urmă am o stare de bine, numai că mă sâcâie prea tare prezentul. Vine vara...mereu am zis că vara oamenii o iau razna.

Tre' să mă apuc să-mi fac bagajul. N-am chef. Berea e rece şi ţigările merg bine. Şi cred că de aia scriu acum...pentru că nu am chef (hmm, a câştigat Steaua cupa).

Fir'ar ea să fie de treabă că m-am enervat. Şi m-am enervat a nuştiucâtaoară pe subiectul ăsta, aşa că îl dau afară. Nu prea vomit eu, da asta am să fac acum.

De vreo doi ani de zile am renunţat/refuzat să mă mai uit la orice fel de ştiri, observatoare şi jurnale. Pe bune, îmi stricau karma. Aceleaşi subiecte idioate iar şi iar, aceleaşi explozii de cuvinte "de impact", imagini de "văleu mamă, ne-am ars!". Ziare, nu mai zic, nu am mai cumpărat unul de...mulţi ani. Da de astea scapi mai greu, nu ai cum să nu-ţi fugă ochii în metrou, undeva pe o pagină, umbrite de inevitabilele ţâţe goale şi craci celulitici, şi să citeşti că vine gaura de ozon peste noi, ne ia dracu cu Fukuşima aia, că mamă în ce ţară de rahat trăim. Şi aici vroiam să ajung:

Păi cum fraţii mei albi, în ce ţară de rahat trăim? Da' cine puii mei trăieşte în ţara asta, oare nu chiar noi? Ia, hai să ne uităm puţin în jur. Ne-am obişnuit(şi poate e invitabil, nu ştiu, n-am studiat încă în amănunt) să ne lăsăm conduşi. Şi aici nu mă refer la parlamentari şi toată gaşca aia veselă. Nu, ne lăsăm conduşi de stereotipuri, simţim nevoia să aderăm la ceva, la o idee, doar ca să simţim că facem ceva, că facem parte din ceva. Nu, nu mai analizăm, nu contează ce e atât timp cât ni se dă posibilitatea să fim "social groupies"; şi renunţăm la tot, gândire, principii, voinţă, şi facem compromisuri pentru a ne alinia celorlaţi.

Şi uite aşa se nasc ticurile astea verbale care m-au înnebunit: "eh, asta e, doar suntem români", "trăim în România, n-ai ce-i face", "ţara asta nu mi-a oferit nimic", "plec, frate, nu mai suport ţara asta", "în ce ţară de rahat trăim", "vreau o ţară ca afară". Recunosc, am tendinţa să folosesc şi eu unele din ele. Dar am realizat, după ce am scos păsărica din gură, că eu nu cred ce tocmai am zis. Am realizat şi m-am uitat în jur: inevitabil, în orice discuţie apar formulările astea. E un reflex, e degetul după care ne ascundem când nu mai avem argumente, când nu ne putem jusifica eşecurile, nemulţumirile, frustrările, e ca atunci când dai vina pe cârnaţi, că ţi-au făcut "rău la stomac", când de fapt tu eşti ăla care şi-a băgat în gură ca Ghiţă.

Şi nu spun că oamenii nu au motivaţii, că au. Dar să vedem:

1. Tâmpenia asta cu "ţara nu mi-a oferit nimic" e groasă rău. Bine mă, uite cum facem: du-te tu frumuşel în ce ţară vrei tu şi aşteaptă să-ţi dea ţara aia ceva. Sau mai bine, că tot nu ţi-a oferit ţara asta bani de bilet şi te-a compensat cu internet şi HBO, dă Add pe Facebook la neni din alte ţări şi stai de vorbă cu ei. Peste tot lumea e nemulţumită, ne stă în fire, e normal, sunt nemulţumiţi de guvern, de preşedinte, de poluare, de taxe, de angajatori...da zi-mi tu mie câte ţări au televiziuni cu imn "vreau o ţară ca afară", sau câţi din ei se cramponează în toate astea şi ajung la concluzia că ţara e de vină?
R: .......

2. Mai ştiu unii, din ăştia cu nasuri fine şi simţuri uşor de afectat: Ţara asta e mizerabilă, gunoaie peste tot, pute.   De acord cu tine, da ia zi-mi, tu te-ai apleca să iei un gunoi de pe jos să-l duci la un coş? Şi dacă bate vântul când arunci ceva la coş şi-ţi zboară gunoiul din mână, fugi după el să-l iei? Păi nu, e dificil, eu tre' să înţeleg de fapt că ţara asta ar trebui să facă cumva şi să mă scape de ruşinăciunile astea. Adică de ce să strâng eu după alţii, adică...de ce aş face asta dacă maine o să fie la loc, adică eu tre' să înţeleg că nu e treaba mea. Păi fuc iu măi, sensibilule, vrei să vină ţara să te şteargă la fund?
R: ...........

3. Să nu uit de ăştia cu şcoli mari: "Ţara asta nu-mi dă posibilitatea să mă dezvolt." Ah, excuse moi, ultima oară când am verificat, ţara asta îţi dă învăţământ gratuit(aşa cum e el, "la pământ"), ţara asta îţi dă burse(bineînţeles,niciodată nu sunt destule), de vreo douăj' de ani te lasă să zburzi pe unde vrei tu în lumea largă. A, stai că am înţeles, tu vrei neapărat să te dezvolţi aici şi nu ai cum, ghinion, şi eu am vrut să fac liceul la mine în oraş dar nu aveau ce-mi trebuia. Mi-am luat bocceluţa la 15 ani şi am plecat "să mă dezvolt", sunt bine mersi şi nu m-am gândit o dată că ce de câcat e oraşul meu, că nu-mi dă posibilitatea să mă dezvolt. UE trebuia să vină cu instrucţiuni de folosire. Şi acum zi-mi, te simţi disciminat, dat la o parte, scos de la porţie când te uiţi la oamenii care s-au dezvoltat aici şi le e bine?
R: ..............

4.  Din seria: "În ţara asta dacă nu furi, mori de foame.", "Ia uite la ăla unde a ajuns, sigur are pile pe undeva", etc. Mă, ce să zic, ne roade invidia. Recunosc, am văzut destule situaţii de genul, m-au enervat, m-au indignat, mi-au mâncat zilele uneori pentru că nu puteam să ajung unde vroiam din cauza lor. Dar nu m-am aşezat resemnată la locul meu aşteptând să-mi dea ţara asta ceva, să-mi elimine obstacolele, să-mi dea un pahar cu apă eventual...vă zic eu, satisfacţia unei victorii, oricât de mici, în faţa ăstora, după dat din coate, urlete, plâns şi muci e next on the list after sex. Vă întreb, că poate's mai limitată, oare nu stă în puterea noastră să ne trăim viaţa, să ne ridicăm când cădem, să facem tot ce putem, noi, ca fiinţe inteligente ce suntem, ca să ne fie bine? Oare n-ar trebui să ne redozăm un pic, orgoliul, egoismul şi principiile şi să ne studiem în amănunt bârna din ochiul nostru?
R: ...........

Şi ar mai fi...dar mor de somn şi mi se termină ţigările.

Şi până să săriţi cu gura:

Nu, nu sunt împotriva plecării din ţară. Poate şi eu am să plec cândva, pentru experienţă, bani, dragoste...dar nu pentru că ţara mă lasă să mor de foame, ci pentru că îmi recunosc mie însămi că EU, aici, nu sunt în stare să fac mai mult, că vreau să încerc ceva nou, că la naiba, sunt în săptămâna oarbă.

Da, îmi sunteţi prieteni mulţi din aceia la care m-am gândit când am scris. Dar voi deja ştiţi ce simt.

Da, culeg gunoaie de pe jos, în mod organizat sau când îmi deranjează privirea. Staţi liniştiţi, e pur egoism, vreau să nu mă deranjeze priveliştea, vreau să nu mă împiedic de o sticlă de pe trotuarul către metrou, vreau să-mi crească inima în mine, să nu mai pot de dragul meu gândindu-mă la ce faptă bună am făcut.

Nu, înafară de faptul că am dat tot afară din mine aici, nu am de gând să "fac ceva", să schimb lumea, să îngroş rândurile formatorilor de opinie (auzi ce termen, avem nevoie de formatori de opinie ca să ne orientăm în viaţa asta, gizăăăs). Nu, am să mă vait când nu mai pot (urmăresc să reduc considerabil astfel de situaţii), am să ţip când simt că explodez, am să vorbesc cu mine în oglindă şi cu voi la o ţigară, şi am să fac cumva să fie bine.

Evident, izul de patriotism a ce am scris o să vă cam stârnească jenă, doamne cât de un-cool sunt. Asta e, tata mi-a cântat "Noi suntem români" de când eram în faşă, străbunicul îmi povestea mândru de cum a luptat pentru ţară, mama mi-a zis să nu-mi fie frică să-mi asum greseli şi responsabilităţi.

Acum vă las, plec la ţară, în ţară.

Ne place să comunicăm, trăim în era "socializării", totul e social: social media, social network, social brand, social news, social...fâs.

Simţim impulsul să fim sofisticaţi, preţioşi, să construim în jurul unei idei mai mult decât trebuie pentru ca, în final, să pierdem esenţialul. Pierdem atât de mult timp cu formularea unei idei, complicăm atât de mult traseul de la sclipirea de moment până la punerea în cuvinte(nu mai zic de practică)de mă întreb dacă în ziua de azi mai ştie cineva să rezolve problemele de clasa a 4a cu "maşina care pleacă din A şi ajunge în B" sau să mai facă un rezumat de text.

Nevoia de "a arăta că ştii" a devenit mult mai apăsătoare decât cea de "a face ce ştii". Trebuie să te justifici, să convingi, să-ţi creezi o imagine, un brand. Şi nu e de ajuns să le creezi, trebuie să le întreţii, să le promovezi, să găseşti şi să exploatezi toate modalităţile prin care tu, ca brand, să supravieţuieşti. Omul a creat brandul şi l-a lăsat să conducă.

Pauză de gândire: mi-am adus aminte că la un minunat workshop mi s-a cerut să zic brand-urile preferate. 
"Hmm, brand-uri preferate...?
 Da, gândeşte-te la lucruri care-ţi plac, de care te foloseşti zilnic, care-ţi aduc plăcere, bucurii şi zi-mi brand-ul!
...şi dă-i Roxană şi gândeşte-te....
Păi, vezi tu, dacă îmi place un lucru, dacă ceva îmi aduce plăcere, eu îl prefer pe el, ca lucru, ca utilitate, nu ca brand...nu le-am identificat niciodată în funcţie de brand.
...pauză...
Să-ţi explic: dacă mă duc azi să-mi cumpăr gel de duş, şi m-ai pune să aleg după brand, mă întorc acasă fără. E doar "gel de duş", miroase frumos şi mă spăl cu el; îl folosesc zilnic şi îmi face plăcere.
...ochi de căprioară rănită...Roxano, fă cumva şi ieşi.
Bine, hai, îţi zic: Marlboro."


Dacă nu mă înşel, Noica zicea o chestie interesantă: în funcţie de epocă sau curent literar/artistic, vor exista părţi morfologice ale propoziţiei care vor submina însemnătatea verbului, a acţiunii. Dădea exemplul Evului Mediu, când accentul era pus pe substantive, al Renaşterii - pe adjective...şi mai erau căteva. Dacă privesc lucrurile aşa...aş zice că trăim într-o epocă a conjuncţiilor şi a prepoziţiilor, a cuvintelor de legătură. Legăm cuvinte şi fraze cu aceeaşi asiduitate cu care vream să ne creem relaţii, conexiuni. Fără ele am fi pierduţi în ziua de azi, am pierde contactul cu realitatea. Şi realitatea e ironică: gândirea şi exprimarea noastră se bazează pe părţi de vorbire auxiliare, supuse relaţiilor de subordonare...cam cum suntem şi noi supuşi acestor social relationship-uri.

Hmm...o fi evoluţie?

Disclaimer: Conţinutul acestui post îmi aparţine. Nu, nu am luat-o razna. Nu, nu m-am reapucat de învăţat gramatică din cărţi (mă bazez pe my one and only grammar nazi). Nu, nu am să fac ceva în ceea ce priveşte subiectul, e doar/încă o constatare. Da, iar sunt chioară de somn.

Vegetez. Televizorul merge aiurea pe...HBO comedy, luminile-s aprise în toată casa, eu deschid pagină după pagină, link după link, porcărie după porcărie...
...şi am o revelaţie!
De fapt n-am, e mai mult o întrebare. Mă, eu oi fi nesimţită? Chiar mă gândeam acum.
Păi cum să nu mă gandesc când, în ultimul timp, mă trezesc în anumite cercuri de oameni şi se pare că n-am ce să discut. Nu, nu ştiu prea multe despre Japonia...a fost cutremur, tsunami, ceva cu centrala nucleară de la "fucuşima"(cred). Nu, nu ştiu de noul cod al muncii, sau de nu ştiu ce război...în Libia...şi ce treabă au francezii cu ăştia. Nu, nu ştiu ce naiba se mai întâmplă cu Boc în ultimul timp, sau cu toţi sclerozaţii ăia de-şi târâie burţile pe la TV.
Mai ciudat e că, în ciuda faptului că răspund cu "Nu" inevitabil la îtrebările de genul "Ai auzit că...?", "Ai văzut că...?", nici nu mă interesează răspunsul.
Nu că nu aş avea de unde să le aflu răspunsurile, nu. Da' m-am sictirit de atâta informaţie. Oriunde te uiţi ceva ţipă la tine: s-a întâmplat aia! se întâmplă nu-ştiu-ce! vine peste noi...! - da' HO!
Oare...mă gândesc...oare lumea în ziua de azi simte nevoia să se panicheze din cauză că a uitat cum să trăiască? Doar aşa îi mai gâdilă şi pe ei ceva? Chiar toate titlurile din ziare, de la TV, reclamele de pe stradă tre' să "ţipe" la  tine? - mie nu-mi place să ţipe cineva la mine, mai bine mă loveşte.
Câteodată am impresia că toţi stau la pândă şi abia aşteaptă să se întâmple ceva ca să prindă prilejul să urle : "Panică!", "Săriţi!", "Hai, vă rog, să ne mişcăm mai repede: nişte feţe plânse, haine rupte şi muci curgând în fasole. Hai, vă rog: dramă, multă dramă, haos, revoltă!" Bine...asta în cazul în care nu li se întâmplă chiar lor...atunci e nasol, reacţionează mai stingheri: "Hmm, facem ceva? Sau nu...mai bine, mai bine ne uităm în altă parte." - melodrama unei lumi plictisite.
Ai crede că toată lumea asta, expusă la atâtea şi atâtea poveşti, scenarii, întâmplări, discutate bineînţeles la cafea, în metrou, după masă, după sex, cu străinii din parc, ai crede că orice li s-ar întâmpla ar putea să facă faţă. Doar au discutat atât, doar au gândit atât, doar au dezbătut... - rahat, pun pariu că ar încerca să fugă ca oile prin deschizătura strungii, dar...ghici ce: tot o să vă mulgă cineva!

...şi revin la întrebarea mea: oi fi nesimţită că nu mă interesează toate astea? Şi dacă da, e grav? Oricum, pentru orice eventualitate, să ştiţi că am învăţat să zâmbesc a la "oau, daa, ce interesant!"...asta până văd cum mă descurc cu problema aici de faţă. Oioioiiii...

...o mai ţineţi minte, nu? Fetiţa aia super şmecheră, mega deşteaptă, care avea mintea prea nepusă la treabă. Aşa   a început ea să mişte obiecte cu puterea minţii, să-şi terorizeze duşmanii şi să-i amuze pe prieteni. Până i-a dat cineva de lucru, sau de citit (mai sigur) şi gata, s-a liniştit.

În fine, am impresia că nu sunt prea coerentă la ora asta...în perioada asta.

Ideea e că atunci când am citit cartea mi s-a părut foarte nasol finalul. Cum adică i-au dat de lucru şi gata, şi-a pierdut puterile?! Laim.

Altă idee e că în ultima perioadă cam înţeleg ideea cărţii. Am schimbat/s-au schimbat multe în viaţa mea în ultimul timp. Am pierdut lucruri, am câştigat altele, m-am îndepărtat de anumite obiceiuri, relaţii...am început să construiesc altele, să le remodelez pe cele vechi pentru a nu le pierde, în principiu mi-e bine, am mintea ocupată.

Tot o idee ar fi că am mintea atât de ocupată de lucrurile noi încât mi-am pierdut "puterile". Accidental dau peste vechi temeri, vechi cunoştinţe, vechi relaţii, vechi obiceiuri, vechi fapte...îmi sunt dragi, încă le mai simt, sau cel puţin îmi aduc aminte cum se le simţeam. Ce a dispărut? A dispărut puterea de la le ţine în viaţă, puterea de a le menţine şi de a investi în ele. Au rămas puţine din cele "vechi"...doare cele mai bune.

Ideal ar fi să nu mai ţin cu dinţii de nimic din ce s-a perimat, să nu mai încerc să resuscitez mituri, poveşti şi balade. Ideal ar fi să-mi accept limitele şi să încerc să le ating. Ideal ar fi să mă las să-mi fie bine.

But where's the fun in that?

Dragă Roxana,


Fă întotdeauna ce-ţi place, indiferent de ce zice lumea, mama sau prietenii. Pe la 15 ani ai realizat că orice ai face nu-i poţi satisface pe toţi aşa că nu mai încerca să satisfaci pe altcineva înafară de tine.


Mai bine regreţi că ai făcut un lucru, decât să regreţi că nu l-ai făcut. Chestia asta merge de fiecare dată când ţi-e frică să faci ceva şi trebuie neapărat luată în considerare cu următoarele:


-Când te hotărăşti să faci ceva fi sigură că poţi face faţă urmărilor. Preferabil: să faci faţă singură urmărilor, nu e frumos să tragi şi pe alţii după tine.


-Când eşti convinsă că ai să  faci o prostie, enjoy it! Ai destul timp după să regreţi.


-Încearcă totuşi să nu regreţi nimic din ceea ce faci, după ce l-ai făcut. Ia-o ca pe o lecţie sau uită, regretele nu fac bine la inimă.


E foarte important să te iubeşti pe tine, să te apreciezi, să te uiţi în oglindă dimineaţa şi să zici "I rule!". Dacă tu nu faci asta...cine crezi că s-o facă?


Încearcă să nu-i răneşti pe cei din jur, încearcă să ajuţi, să asculţi, să faci bine. La urma urmei, dacă lor le e bine, îţi e şi ţie.


Ţine-i aproape pe cei care te înţeleg, încearcă să-i înţelegi pe cei care te contrazic. Ai să vezi cât de multe înveţi.


Sunt unele lucruri care nu trebuiesc spuse. Asta e, trăieşti într-o lume construită să nu reziste.


Nu renunţa la ce ţi se cuvine, trage cu dinţii pentru ce e al tău. Regulă ce poate fi încălcată în urmărirea unui greater purpose.


Problemele de inimă sunt mai grave decât cele de cap. Fă cum îţi zice inima, de aia ai cap: să rezolve neplăcerile.


Nu ştiu dacă ne-am născut să fim răi sau buni, cert e că tinzi să fii bună. Ai mai multă linişte aşa şi mai mult timp să faci lucruri care chiar contează.


Dacă ţi-a intrat ceva în cap ar fi bine să faci lucrul ăla. Frustrările sunt ca herpesurile: ies la iveală în momentul cel mai nepotrivit, ustură în draci, te urâţesc, rămâi cu virusul toată viaţa.


Nu dezvolta obsesii. Dacă totuşi se întâmplă: ia-ţi un concediu, fugi în pustietate sau închide-te în casă, pentru siguranţa celor din jur.


Comportă-te mereu ca şi când te-ai privi din afară. Acum, fă în aşa fel să-ţi placă ceea ce vezi.


Nu-ţi refuza plăcerile vieţii. Te numeşti om, eşti făcut din carne şi oase, ţi s-a dat un suflet să-i faci pe plac.


Dacă ai muzică, dansează; dacă muzică nu e, cântă; dacă nu ai voce,...cum adică să nu ai voce?!  Asta e puţin mai deep şi mi-e lene să explic.


Cască ochii!


Cu drag,
Roxana