Mica Egoistă

Ştiu că într-o zi am să mor. E normal, moartea e unul din puţinele lucruri certe atunci când apari pe lumea asta.

Nu, nu îmi e frică de ea în sine...mi-e frică de fracţiunea aceea de secundă în care se zice că-ţi trece toată viaţa prin faţa ochilor. Mi-e frică să nu-mi pară rău.

Bine...cred că oricum mi-ar părea rău dacă aş şti că gata, mor...dar nu vreau să-mi pară rău pentru cum am trăit, sau mai bine zis pentru ce n-am trăit. Mi-e frică de neputinţa pe care am să o simt, de regretul că nu am ştiut cum...

Cumva, cred că mi-am acceptat de mult frica asta, am acceptat-o şi ea m-a ajutat să înving alte frici: frica de a risca, frica de a fi altfel, frica de a fi percepută greşit, frica de a sprage tiparele, frica de a mă lăsa purtată de val, frica de a mă privi în oglindă, goală, fără artificii sociale, fără farduri şi ajustări estetice de integrare, frica de a-mi asuma greşelile. Hmm...mi-a rămas în gând o chestie: în viaţă faci greşeli, iar când mori îţi doreşti să fi făcut mai multe.

Şi mă laud în sinea mea, sau chiar cu voce tare când mai "cuceresc" ceva, când îmi căştig mici libertăţi, când mi se pare că am surprins o stare ce nici un filozof, mort sau viu, nu a reuşit să o înţeleagă.

Atunci cum îmi permit să uit că sunt muritoare? Cum îmi permit să pierd timp? De ce mă las agăţată de lucruri pe care nu le vreau?

Uite aşa mă uit iar în oglindă...şi-mi dau două palme. Una ca să nu mai uit şi încă una...pentru că pot.