Mica Egoistă

   E înrădăcinat în minţile unora să nu vorbească despre moarte, nu la modul serios. Pe mine asta mă frământă acum şi scriu aici pentru că reprezintă o problemă pentru mine, e un lucru de care nu pot să scap: să mă gândesc la moarte.
   Se întâmplă de vreo doi ani, de când in jurul meu diferiţi oameni la care ţin "dispar" şi oricât aş încerca să scap de umbra asta care mă urmăreşte nu pot. Ştiu că e absurd şi copilăresc să gândeşti că te urmăreşte moartea, nu asta e problema mea. Eu nu pot scăpa de gândul că în orice clipă cuiva drag i se poate întâmpla ceva. Mă urmăresc imagini crunte pe care nu pot să le alung, e ca atunci când te prinde o avalanşă şi oricât ai încerca să fugi ea vine peste tine şi te înghite. Câteodată, ziua, îmi vine să pun mâna pe telefon şi să-i sun pe toţi, să le aud vocea, să mă asigur că sunt bine. Reuşesc să mă stăpânesc de multe ori, îmi ocup mintea cu munca. Noaptea...noaptea e altă poveste. Am ajuns să dorm 3, 4 ore pe noapte. Mă uit la tot felul de filme "uşurele", care să nu-mi încarce mintea cu dramele altora şi citesc până adorm cu cartea în braţe, doar-doar mi-oi păcăli gândurile. De multe ori se face ziuă afară şi eu sunt cu ochii aţintiţi în tavan.
   Sunt conştientă că nu pot să continui aşa, că nu pot să trăiesc cu frica asta...dar aşa se face că de fiecare dată când "m-am relaxat" a mai plecat cineva. Şi atunci cum pot eu să trec peste, să ignor, când totul ţipă în mine să fiu pregătită? Cum pot să umplu golurile? Cu ce? Ce ar trebui să-mi intre în cap astfel încât orice s-ar întâmpla să nu zic: puteam să fac ceva? Cât am să mai pot să nu-mi dorm nopţile?
   Chiar nu ştiu cum să scap de asta şi oricât aş încerca să ascult sfaturi...mi se par atât de "rupte din filme"...