miercuri, 17 noiembrie 2010

      Uite aşa se face că un rău nu vine niciodată singur...bine, nu menţionează nicăieri că ar trebui să vină cu toată gaşca lui de lucruri rele, but maybe that's just for me.

      Şi tot aşa se zice că un şut în fund, un pas înainte. Formidabil cât mă amuză chestia asta, pentru că din experienţa fizică, atunci când primeşti un şut în fund te doare şi pasul ăla înainte îl faci mai mult pentru echilibru, îl faci, da rămâi cu durerea de fund.

      În fine, m-am cam plictisit de filozofelile mele, m-am cam plictisit de chestiile nasoale din ultimul timp, m-am cam plictisit de mine. Nu prea ştiu cum să scap de mine aşa că mă adaptez, mai bat un cui colo, mai spoiesc un gard, poate, poate reuşesc să mă păcălesc. Ce chestie şi cu adaptarea asta. Mă mândream odată că mă adaptez foarte repede...acum dacă stau şi mă gândesc, e cam trist. Ca să te adaptezi repede trebuie să ai antrenament, antrenamentul îl obţii în urma nenumăratelor răsturnări de situaţii de care ai parte în viaţă. E trist, pentru că simt că nu am avut nici un moment de linişte până acum şi aşa aş vrea să am...
  
     Oare cum aş putea să fac pace cu mine, să mă las mai încet? Hm? Am încercat cam orice, dar mintea asta sictirită respinge tot, am imunitatea mărită atât fizic cât şi psihic, se pare. Aşa cum nu pot să iau medicamente fără să-mi blestem zilele, nici nu pot aplica un antidot stării mele. Nasol.
 
     Am încercat să mă ignor. Proastă alegere, când am fost forţată să mă iau iar în serios am realizat că deraiasem rău de tot. O fi astenie de toamnă, că tot nu mai vine iarna asta. O fi vreo planetă ciudată în zodia mea. Hmm...aş vrea să pot da vina pe cineva sau ceva, dar nici măcar asta nu-mi dau seama cum să fac, la naiba cu toată viaţa asta de asumare. Da de ce tre' să-mi pese? Hm, de ce?

     Aş vrea să mă strângă cineva în braţe şi să-mi zică "Or să se rezolve toate." Cineva în care să am încredere oarbă, să mă pot baza doar pe cuvinte, să nu încerc să găsesc explicaţii şi motivaţii. Mi-e dor de tata, mi-e dor să mă strângă în braţe şi să-mi zică "Ai să le faci tu pe toate, ai să vezi!" Ei, zi-mi acum, tată, cum să procedez? Cum îmi găsesc echilibrul, cum mă mai adaptez?
    

2 Comments:

  1. Alina said...
    "Un neam traieste prin cei care tasnesc, care stau pe cruce fara sa cedeze. O iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanenta jertfire. Niciodata nu vom trai fara probleme si fara sabii indreptate impotriva noastra. Nu vedeti invatatura crestina? 'N-am venit sa aduc pace pe pamant, ci sabie...'. Dar toate acestea nu trebuie sa descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar daca omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu inseamna sa renunte. Nu! Dumnezeu stie de necazul tau, iar aceste suferinte te incearca pentru a te putea defini, pentru a merita sa fii incununat de Dumnezeu, caci El asta doreste.

    Nu ne putem inchipui un om mantuit fara merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar lupta fara jertfa nu se poate. Deci, nici un crestin nu este scutit de crucea sa, pentru ca e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecat o pedeapsa. Dar chiar pedeapsa in sine inseamna putinta revenirii, a intoarcerii la bine."

    Cu alte cuvinte, un pic de rabdare, un pic de incredere :) Toate vin si trec.
    roxanafarcas said...
    da, mai strâng din dinţi puţin :)
    mersi!

Post a Comment



|