Mica Egoistă

Încerc să nu pierd din vedere că principiul Crăciunului este bucuria.


Îmi place să ascult colinde vechi, populare. Îmi place Hruşcă, îmi aduce aminte de când credeam încă în Moş Crăciun. Îmi place Ducu Bertzi, vocea lui îmi trezeşte amintiri de mere coapte şi foc în sobă.
Crăciunul e tradiţie, e masa plină cu bunătăţi de la 12 şi-un minut noaptea după o săptămână de post, pe care obişnuiam să o iau cu părinţii şi sora mea.
Crăciunul e atunci când se strâng copii in cete şi bat de zor în tobe,dresează urşii, fac repetiţii pentru Anul Nou.
Crăciunul e când te sperii de pocnitorile aruncate de băieţii de peste drum.
Crăciunul e când te duci la bunici şi vin să te colinde prietenii din copilărie.
Crăciunul e cănd îi scoţi pe toţi afară, de la bunici la cei mai mici şi te baţi cu zăpadă, iar când intrii în casă te aşteaptă o cană de lut cu vin fiert.
Crăciunul e Moldova.

Cine mi-a furat Crăciunul?
De ce mă sâcâie lumea oare cu schelălăieli de colinde adaptate, înfrumuseţate?
De ce părinţii nu-şi mai învaţă plozii ce-i tradiţia?
De ce mi-aţi interzis să cumpăr petarde? (nu-i nimic, încă mai ştiu să folosesc carbid.)
De ce mi-aţi pavat drumul spre bunica? De ce nu mi-aţi lăsat colţişorul meu de Rai?
Ah şi cât mă seacă întrebarea asta!
Atât vă zic: nu mă mai sufocaţi cu pretenţii, sclifoseli şi gesturi de doi bani, mă sufocă destul oraşul ăsta mizer. N-aveţi suflet, rădăcini, sunteţi o armată de fantome penibile cu iluzii de viaţă. V-aţi lăsat stomacul să vă rumege inima şi picioarele să vă sfarme capul. Uff, mi se face rău de la goliciunea voastră, oameni de nimic.


sR