Mica Egoistă

Sunt câteva mici lucruri care te fac să vibrezi, să trăieşti, să simţi. Sunt acele locuri din capul tău peste care dai fără să vrei, te dor şi îţi aduci aminte. Sunt contrastele dintre ceea ce ai în fiecare zi şi...pata de culoare violet ce dispare după câteva zile.
Au fost nişte zile tare ciudate. Între zeci de probleme zilnice, pregătiri de evadare, certuri si planuri; dar am fugit. Ştitţi senzaţia pe care o ai când linia de pe aparatul de monitorizare devine lină...lungă, nesfârşită? Vă spun eu, e senzaţia de linişte deplină, timpul e atât de limitat încât trebuie să tragi de el cu toate forţele. Ai la dispoziţie o miime de fracţiune de secundă să trăieşti, să faci ce vrei, indiferent de urmări.
O fi bine să faci asta? O fi mai bine să păşeşti liniştit spre luminiţă? Nu ştiu.
Mă opresc câteodată, mă uit în oglindă la mine...şi mă gândesc că nu merit tot ce am. În vâltoarea asta creată de obsesia mea de a trăi cum vreau am implicat inevitabil şi suflete, suflete dragi. Sunt dispusă oare să pierd din ele? Sunt dispusă oare să merg până la capăt, indiferent de preţ? Aş putea oare la un moment dat să pun în balanţă şi să aleg?
Am şi eu fricile mele, ca orice om. Mi-e teamă că adun, adun şi într-o zi nu voi mai putea fi în stare să păstrez. E foarte uşor să te laşi îmbătat de energia celor din jur, cu timpul devii dependent şi-ţi ceri doza zilnică. Sunt oameni care îmi sunt zilnic alături, sunt oameni de care am nevoie doar în anumite momente, sunt oameni care se întâmplă să fie acolo când am nevoie, şi toţi aceşti oameni s-ar bate cap în cap dacă s-ar întâlni.
Trei zile de linie continuă, fără sinapse inutile, trei zile de privit în gol, cu mintea liberă...trei zile cu râsete, feţe noi, oameni buni, cu pişcături de ţânţari şi...vânătăi.
...sunt de ajuns.