Mica Egoistă

Am coborât din maşină şi am fugit să deschid porţile. Din curtea cealaltă câteva capete se uitau curioase. "Hmm...bunica nu mai vede bine, nu mă recunoaşte." Mama parchează maşina iar eu alerg într-un suflet să-mi îmbrăţişez bunicii. Lacrimile pe care le au în ochi de fiecare dată când mă văd sunt de nepreţuit.
"Ia uiti, o rămas bunica mitică pi lângâ nepoati, grieu mai ajiunjiţi pi aişi!"
Râd, dar nu e râsul meu. Cândva, nu de mult, aici stăteam cel puţin o lună din vară. Bunicul e în pod, dă fân la vaci dar coboară când aude zarva de jos. Ca de obicei nu zice nimic, mă măsoară din cap până-n picioare, îi dau lacrimile. Mă duc şi îl strâng tare în braţe. "Stăi copchilă, că-s plin di pleavă!". Ştie că nu-mi pasă. În curte mai sunt mătuşa mea, Lenuţa şi soţul ei, Costel. Ne pupăm bucuroşi.
"Tu, Roxana, nu vii cu mine la cules de cireşe, acolo la bunicu-cel-mititel?" Bunicu-cel mititel e porecla dată de mine acum muuulţi ani străbunicului. El nu mai e de vreo 6 ani dar, nu pot uita casa cu două camere în care se strângea toată familia: cei 5 copii ai lui, cei 13 nepoţi, cele două stră-nepoate, eu şi Andreea. Avea vinul cel mai bun, cele mai frumoase povestiri din război, cea mai bună mămăligă cu brânză. "Daaa, Lenu', merg!" Aşa am plecat eu, mama, Lenu' şi bunicul la cireşe negre. Casa bunicului-cel-mititel nu mai e, dar uliţa pe care m-am jucat atâţia ani e neschimbată. Se urcă Lenuţa în cireş, apoi eu, apoi...bunicu'. "Bunicule, ai grijă!", "Da taşi copchilă, cî ştiu io şi fac!" Logic că ştie. Cireşele negre sunt mari şi foarte coapte, iar din vârf se vede aproape tot satul. Cât de frumos e! Bunicul trage crengi cu cârligul, iar eu şi Lenu' culegem. "Buni, oare mă ţine craca asta?", "Ti ţînii, copchilă!" De când nu m-am mai urcat într-un copac? De ani de zile; mie, care am şi dormit în cireşul ăsta, mi-e frică acum să stau în el...am crescut.
Gata şi cu cireşele, două găleţi ne ajung, facem dulceaţă şi cireşată. Ajungem în faţa porţii şi-l văd pe nea' Petrică. E cu doi vlăjgani din sat şi un cal, încearcă să dea puntea la loc, o luase apa. Eu cu bunicu am rămas acolo. Calul se speria, nu prea trăgea, băietanii ăia doi nu prea crescuseră la ţară, cam neîndemânatici. "Uăi băieti, da puni mâna ca lumia pi ranga şeia şî ridicî uăi bărbăteşti!" Nea' Petrică stă dincolo de apă, nu are pe ce să treacă mâine dimineaţă la biserică. Cu chiu, cu vai am pus puntea, mi-am zdrelit un deget, dar ce satisfacţie!
Asta până să iasă bunica la poartă. "Uăi, oamini buni, da la şi-aţi mai pus puntia şeia, voi nu vidieţ câ-i negru la dial?" Bunicu înjură scurt printre dinţi, nea' Petrică e negru la faţă, e a treia oară cand pun puntea săptămâna asta. Asta e, începe să picure şi să tune. Bunicul şi nea' Petrică pun la puct ultimele detalii pentru mâine. E hram la Schit, satul de lângă, şi se duc să strângă bani pentru biserica nouă.
În casă mă aşteaptă amuzaţi mama, Lenu şi Costel: "Şi, ai pus puntea?" Le arăt victorioasă degetul, "Da!" Ne întindem la poveşti. Bunica e de părere că tre' să mă ducă mama la nu ştiu ce preot "să-ţi cetească, mamă" pentru dezlegatul cununiilor. Cică de aia nu mă mărit. Politica e la ordinea zilei, la fel şi Capionatul Mondial, ce şi-a luat-o Argentina! Buni nemţii! O vecină strigă la gard: "Uăi, Toadirii, ieşi uăi cî o vinit apa mari!" A venit apa mare, inundaţii iar...şi vaca cealaltă tre' să vină de la deal. Bunicul iese grăbit cu o bundă pe cap, iau şi eu una şi plec după el. Apa e până în faţa porţii, neagră, cară butuci, gunoaie, bucăţi din garduri. "Du-ti copchilă 'napoi!", "Nu!". Plecăm să căutăm vaca, apa e până la genunchi şi creşte, tot satul e la porţi. Vacile lu' nea Petrică au rămas în apă, o să le ia dacă nu facem ceva. Bunicu' se leagă cu o funie, câţiva săteni şi eu ţinem de ea. Ajunge la vaci, le leagă, le trage după el. Le mângâie bucuros şi strigă la un copil de acolo"Uăi, du-li la mini în ogradă." Vaca noastră e de cealaltă parte a apei, le ia fina şi le bagă la ea in curte. Totul e bine, "n-o chierit nişi o angărie".
Se face seară şi trebuie să plecăm. Stau pe verandă, în grădină. Cum e viaţa asta, veranda pe care stătea tata şi fuma e veranda pe care stau eu şi fumez acum, departe de ochii bunicilor. Căţi struguri sunt anul ăsta! Oare care-s ăia albi? Şi e plin de căpşuni şi zmeură; în faţa ochilor imi trece o imagine cu mine şi Andreea, unse până la urechi de la tot felul de bunătăţi de prin grădină, cu hainele murdare de la joacă, încălţate cu nişte gumari, stând pe verandă şi cântând "Mai vino seara pe la noi, Ionele, dragă..." Nu-mi place să plec de aici, am un gol în stomac. E ca şi cum mi-aş lăsa nepazită cea mai de preţ comoară, ca şi cum, dacă întorc spatele, toate astea pot dispărea.
Mă strigă bunica. "Ia, Ruxană! Sâ hii di suflietul lu' Constachi şî Maria!" Cândva ştiam cine sunt, cred că părinţii sau bunicii ei. Iau vinul, ţuica, vişinata proaspăt facută, laptele crud muls acum, ouăle şi...20 de lei, pe care îi avea ea puşi bine. Nu are rost să protestez, aşa e obiceiul aici, sau poate în familia mea, cei mari îi ajută mereu pe cei mici, nu contează vârsta.
Îi strâng în braţe cât pot de tare, acum mie îmi dau lacrimile. "Ne vedem în Iulie!", "Da, mamă, sî him noi sănătoşi!"