joi, 21 octombrie 2010
E greu când nu mai ai forţă, când simţi că a rămas din tine doar o fărâmă a ceea ce ai fost.
E greu să te uiţi la tine şi să zici „Tu poţi mai mult!” iar după, să îţi muţi privirea la ceea ce te înconjoară şi să realizezi că oricât te-ai agăţa de ceea ce vrei eventual unghiile or să ţi se rupă şi ai să cazi. Şi nu finalul doare, nu zgomotul tuturor legăturilor care se rup, nu. Doare şi nu ai să poţi uita niciodată golul căderii, senzaţia aceea pe care o ai în stomac, în căderea liberă dintr-un montagne rousse doar că mult mai adâncă, mult mai plină de semnificaţii, mult prea lungă şi chinuitoare. Începutul şi sfârşitul sunt uşoare, distanţa dintre ele e ca o doză zilnică de sodă caustică, simţi cum te arde, întâi pe limbă, apoi pe gât şi din ce în ce mai adânc, până o scapi de sub control şi tot ce ai de făcut e să aştepţi deznodământul.
E greu să te uiţi la tine şi să zici „Tu poţi mai mult!” iar după, să îţi muţi privirea la ceea ce te înconjoară şi să realizezi că oricât te-ai agăţa de ceea ce vrei eventual unghiile or să ţi se rupă şi ai să cazi. Şi nu finalul doare, nu zgomotul tuturor legăturilor care se rup, nu. Doare şi nu ai să poţi uita niciodată golul căderii, senzaţia aceea pe care o ai în stomac, în căderea liberă dintr-un montagne rousse doar că mult mai adâncă, mult mai plină de semnificaţii, mult prea lungă şi chinuitoare. Începutul şi sfârşitul sunt uşoare, distanţa dintre ele e ca o doză zilnică de sodă caustică, simţi cum te arde, întâi pe limbă, apoi pe gât şi din ce în ce mai adânc, până o scapi de sub control şi tot ce ai de făcut e să aştepţi deznodământul.
Nu sunt nervoasă, nici măcar supărată, aş vrea doar să nu mă resemnez, după legile firii ar fi prea devreme. Stau în pat şi scriu, îmi stăruie în minte imaginea unei musculiţe prinse necruţător într-un pahar, pentru amuzamentul unui copil răsfăţat. Mă întreb câtă energie o să mai aibă, de câte ori se va mai lovi de marginile paharului, când va realiza că nimeni nu o întelege şi nu o aude.
Nu, nu sunt supărată, nici resemnată, e doar o senzaţie apăsătoare de epuizare. Aş vrea să mă uit în urmă, să mă mândresc cu ce am făcut şi să-mi iau energia de care am nevoie pentru a merge mai departe. Ştiu că toate astea sunt pe undeva doar că acum nu le găsesc. Mai am puterea să mă amuz, doar, când mă gândesc cam câţi pumni am să mai primesc în stomac, oare or să mă mai ţină genunchii? Adică, pe bune, uneori aş mai vrea o pauză, n-o fi amuzat un KO din prima rundă dar nici să-ţi culegi adversarul cu făraşul, de aia sunt time-out-uri, de aia se pierde la puncte.
De fapt, problema e că mi-e frică, am senzaţia că am să pierd prea multe în perioada asta de „invaliditate spirituală”.
Urmează o pauză, probleme tehnice.
0 Comments:
Subscribe to:
Postare comentarii (Atom)
