Mica Egoistă

Ma amuz de fiecare data cand aud un barbat : "Cine dracu va intelege pe voi, femeile?!". Ok mon ami, da cine dracu va intelege pe voi, barbatii?!

Imi plac barbatii, sincer. Sunt cei mai buni parteneri de joaca, un joc care incepe de cand constientizam existenta celuilalt gen si care dureaza atat timp cat ne asumam propriul gen. Jocul are bineinteles reguli, tactici, invingatori si invinsi. Trebuie sa stii foarte bine cand sa castigi, si cum sa pierzi, pentru ca in jocul asta, o batalie pierduta cu strategie, poate insemna alte zeci castigate. Cu ce te alegi? Pai nu stiu, depinde...Eu m-am ales pana acum cu multa experienta si ceva in plus (acel ceva care va evolua daca joc bine).
De ce am vrut sa joc jocul asta foarte bine?
Ca orice chestie buna care pleaca de la una rea, la mine, de vina au fost frustrarile. Am locuit pana la 14 ani intr-un orasel mic, snob, cu multa multa rautate in jur. Ai mei ma imbracau in general de la second-hand, haine noi aveam de sarbatori. Mama era foarte stricta in ceea ce privea "moda" acelor timpuri : am avut blugi evazati abia prin a 8-a (in conditiile in care colegele aveau deja de ani buni cateva perechi), nu am avut papuci cu talpa ortopedica (si asa eram inalta si-mi faceau rau la coloana), etc...Nu-mi cumparam de la chioscul scolii mini-brezel sau chipsuri, aveam "pachetel" de acasa. In fine...au fost vremuri frumoase, vremuri in care toti cei cool ascultau BUG Mafia iar "fetele de cartier" nu le suportau pe cele ca mine. E o chestie logica si aproape implicita ca nici un baiat nu indraznea sa-si "strice imaginea" cu una ca mine. Ba, si la naiba, ca urata nu eram! Nu eram nici proasta, asa ca mintea asta luminata m-a facut sa urmez liceul la Bacau, sa stau in camin si sa invat "ce e viata". Am plecat cu ganduri de razbunare.
Evident, tot atunci am realizat ca nu sunt chiar ratusca cea urata, adica, pana mea, am fost Miss Boboc. Cate drame, inimi frante, sperante, vise, lacrimi, gesturi necugetate am strans in urma acestei realizari!!! Cate discutii nesfarsite cu fetele, cate priviri dezaprobatoare sau admirative, cate barfe, cati "pumni in fata" am putut sa strang in doi ani (a 9a si a10a), cred ca nu am strans in urmatorii 7. Atunci am trait intens, am experimentat fiecare particica a fiecarui sentiment, am fost adolescenta etern indragostita si naiva. Acum rad cu un pic de invidie cand ma gandesc la cum eram, la cum reuseam sa ma las afectata, sa imi permit sa sufar, sa imi permit sa iubesc (asa cum era dragostea aceea la vremea ei).
Mda, a durat cam doi ani, de fapt pana sa mi se aprinda "beculetul", ba nu...a durat pana cand am inteles in sfarsit ce a vrut Remus(despre pedagog in alta povestire) sa-mi zica cu : "Hotaraste ce vrei, constientizeaza riscurile si beneficiile, si fa ce ai de facut. Fara regrete.Cu o doza de egoism! A...si sa nu te vad facand cacareze (ar suna/vedea mai bine daca as avea diacritice)!". Am intors problema pe toate partile pana am hotarat ca da, e o strategie excelenta, greu de urmat ce-i drept, dar m-am tinut cu sfintenie de ea pana in ziua de azi. E greu sa n-ai regrete, da' pisicii ei de treaba...nu e de ajuns sa am regrete pentru ce fac ceilalti in jurul meu?! De ce sa-mi mai dau si eu in cap?! Trebuie sa fi cat se poate de egoist daca adopti strategia asta, sa te cunosti si sa te iubesti. Ma, eu chiar ma iubesc, doar sunt o mica egoista.


...ma dor degetele, hai ca de barbati zic mai incolo.

sR