Mica Egoistă

În Adjud e un drum care face stânga spre Oneşti. Trebuie să avem mereu grijă să nu-l ratăm, în cazul în care nu trecem pe la cămin. Nu l-am ratat. Oneştiul are aceleaşi străzi pline de gropi, mereu mă trezesc când ajungem aici. Târgu Ocna e la fel de frumos...şi pustiu. Deşi nu ştiu rostul lor, crucile alea din lumini de pe toate dealurile din jur îmi lasă mereu impresia ca am intrat pe pamânt sfânt. Ce-i drept, pentru mine e.

În Moineşti e plin de sensuri giratorii dar şoseaua e perfectă. Mergem puţin pe contrasens, e ok - nu e nimeni pe stradă, toată lumea face ouă roşii. Acasă mama ne-a pregătit o lista cu ce avem de făcut. 

Vineri, în bucătărie cu Andreea, facem cozonaci şi pască. Am găsit un exerciţiu de memorie foarte bun: "Oare cum făcea mama?" Se pare că amândouă stăm bine cu memoria din moment ce au ieşit numai lucruri bune de pe urma noastră. Şi cu fiecare bucată de aluat care devenea cozonac sau pască noi parcă deveneam copii, copii care fac şotii cand mama nu e acasă. Tot Vineri am fost la biserică, s-a cântat Prohodul şi s-a trecut pe sub Aer. Foarte amuzant pentru copii din strană - eu eram în fustă. Ce-i drept am râs şi eu. Deşi câteodată am impresia că au trecut sute de ani de când mă îmbrăca mama cu hainele bune şi mergeam la denii, acolo nu s-au schimbat multe. Aşa cum noi mergeam de gura părinţilor la biserică dar în acelaşi timp cu speranţa că acel "cineva" va veni şi el...aşa şi acum biserica e plină de puştani şi puştoaice care între un Amin şi-un Doamne Miluieşte îşi aruncă priviri şi zâmbesc discret, nu care cumva să observe vreo babă. Totul pare la locul lui.

Sâmbătă iarăşi multă mâncare, că aşa e la moldoveni. Seara a trebuit să dorm măcar o oră înainte să mergem la Înviere. Aşa trebuie, nu ai cum să iei anafură la 3 dimineaţa dacă n-ai dormit şi n-ai trecut în următoarea zi. Deşi fac alergie de fiecare dată când aud de tot felul de reguli impuse de biserică...de religie în general, de fapt, de orice fel de reguli impuse, odată le respectam cu sfinţenie. Şi nu ştiu cum, dar în loc de răzvrătirea pe care o simt de obicei, acum a fost doar un sentiment de bine, de familiar. Acelaşi sentiment l-am avut şi la slujba de înviere când mi-am dat seama că încă mai ştiu toate cântecele care se cântă în biserică, cu singura diferenţă că acum nu mă puteam abţine să nu disec fiecare frază şi să mă amuz când ghiceam rima, sau când cântam Hristos a înviat! şi mi-am adus aminte cum mă luam la întrecere cu tata: care cântă mai tare şi mai frumos. Am constatat cu satisfacţie că acum am vocea mai bună.

Duminică, în drum spre bunica, am simţit mai puternic ca niciodată golul din stomac care apare de fiecare dată când trecem de dealul Tărâţei şi se vede toată valea Tazlăului. Niciodată n-am ştiut satele care se văd de acolo de sus, dar niciodată n-a contat, mereu le-am considerat ale mele. Şi fiecare podeţ pe care trec, fiecare deal cu copaci ciudaţi, fiecare vacă lăsată la păscut pe marginea drumului, fiecare râu, fiecare băbuţă care-mi iese în cale cu găleţile pline, toate sunt ale mele. Duminică am realizat două lucruri: când vine vorba de satul bunicilor sunt foarte posesivă si că bunicul are un vin foarte, foarte bun.

Luni am stat ore întregi pe puntea de peste Tazlău holbându-mă la dealuri, munţi, copaci, pietre, animale. O fată pe bicicletă a trecut de vreo 10 ori pe lângă mine şi de vreo 10 ori mi-a zis "Hristos a înviat!". Nu ştiu de ce, dar din cauza ei am avut impresia că am intrat într-o buclă şi că am rămas blocată acolo, între toate minunăţiile alea. Mda, aş fi vrut eu...de fapt fetiţa aia se amuza copios. M-am dus să caut semnal. Semnal găseşti la vreo 2 km de bunica, aşa că în drum m-am urcat pe coada unei căruţe - cu aceeaşi teamă în suflet că o să mă vadă nenea şi o să mă "suduie" - şi uite aşa m-am plimbat gratis. Bunicu' are 6 vaci, mi-a luat ceva timp să mă împrietenesc cu toate...şi iată ca s-a făcut seară şi am plecat.

Şi atât. Acum sunt zen.