Mica Egoistă

Fir'ar ea să fie de treabă că m-am enervat. Şi m-am enervat a nuştiucâtaoară pe subiectul ăsta, aşa că îl dau afară. Nu prea vomit eu, da asta am să fac acum.

De vreo doi ani de zile am renunţat/refuzat să mă mai uit la orice fel de ştiri, observatoare şi jurnale. Pe bune, îmi stricau karma. Aceleaşi subiecte idioate iar şi iar, aceleaşi explozii de cuvinte "de impact", imagini de "văleu mamă, ne-am ars!". Ziare, nu mai zic, nu am mai cumpărat unul de...mulţi ani. Da de astea scapi mai greu, nu ai cum să nu-ţi fugă ochii în metrou, undeva pe o pagină, umbrite de inevitabilele ţâţe goale şi craci celulitici, şi să citeşti că vine gaura de ozon peste noi, ne ia dracu cu Fukuşima aia, că mamă în ce ţară de rahat trăim. Şi aici vroiam să ajung:

Păi cum fraţii mei albi, în ce ţară de rahat trăim? Da' cine puii mei trăieşte în ţara asta, oare nu chiar noi? Ia, hai să ne uităm puţin în jur. Ne-am obişnuit(şi poate e invitabil, nu ştiu, n-am studiat încă în amănunt) să ne lăsăm conduşi. Şi aici nu mă refer la parlamentari şi toată gaşca aia veselă. Nu, ne lăsăm conduşi de stereotipuri, simţim nevoia să aderăm la ceva, la o idee, doar ca să simţim că facem ceva, că facem parte din ceva. Nu, nu mai analizăm, nu contează ce e atât timp cât ni se dă posibilitatea să fim "social groupies"; şi renunţăm la tot, gândire, principii, voinţă, şi facem compromisuri pentru a ne alinia celorlaţi.

Şi uite aşa se nasc ticurile astea verbale care m-au înnebunit: "eh, asta e, doar suntem români", "trăim în România, n-ai ce-i face", "ţara asta nu mi-a oferit nimic", "plec, frate, nu mai suport ţara asta", "în ce ţară de rahat trăim", "vreau o ţară ca afară". Recunosc, am tendinţa să folosesc şi eu unele din ele. Dar am realizat, după ce am scos păsărica din gură, că eu nu cred ce tocmai am zis. Am realizat şi m-am uitat în jur: inevitabil, în orice discuţie apar formulările astea. E un reflex, e degetul după care ne ascundem când nu mai avem argumente, când nu ne putem jusifica eşecurile, nemulţumirile, frustrările, e ca atunci când dai vina pe cârnaţi, că ţi-au făcut "rău la stomac", când de fapt tu eşti ăla care şi-a băgat în gură ca Ghiţă.

Şi nu spun că oamenii nu au motivaţii, că au. Dar să vedem:

1. Tâmpenia asta cu "ţara nu mi-a oferit nimic" e groasă rău. Bine mă, uite cum facem: du-te tu frumuşel în ce ţară vrei tu şi aşteaptă să-ţi dea ţara aia ceva. Sau mai bine, că tot nu ţi-a oferit ţara asta bani de bilet şi te-a compensat cu internet şi HBO, dă Add pe Facebook la neni din alte ţări şi stai de vorbă cu ei. Peste tot lumea e nemulţumită, ne stă în fire, e normal, sunt nemulţumiţi de guvern, de preşedinte, de poluare, de taxe, de angajatori...da zi-mi tu mie câte ţări au televiziuni cu imn "vreau o ţară ca afară", sau câţi din ei se cramponează în toate astea şi ajung la concluzia că ţara e de vină?
R: .......

2. Mai ştiu unii, din ăştia cu nasuri fine şi simţuri uşor de afectat: Ţara asta e mizerabilă, gunoaie peste tot, pute.   De acord cu tine, da ia zi-mi, tu te-ai apleca să iei un gunoi de pe jos să-l duci la un coş? Şi dacă bate vântul când arunci ceva la coş şi-ţi zboară gunoiul din mână, fugi după el să-l iei? Păi nu, e dificil, eu tre' să înţeleg de fapt că ţara asta ar trebui să facă cumva şi să mă scape de ruşinăciunile astea. Adică de ce să strâng eu după alţii, adică...de ce aş face asta dacă maine o să fie la loc, adică eu tre' să înţeleg că nu e treaba mea. Păi fuc iu măi, sensibilule, vrei să vină ţara să te şteargă la fund?
R: ...........

3. Să nu uit de ăştia cu şcoli mari: "Ţara asta nu-mi dă posibilitatea să mă dezvolt." Ah, excuse moi, ultima oară când am verificat, ţara asta îţi dă învăţământ gratuit(aşa cum e el, "la pământ"), ţara asta îţi dă burse(bineînţeles,niciodată nu sunt destule), de vreo douăj' de ani te lasă să zburzi pe unde vrei tu în lumea largă. A, stai că am înţeles, tu vrei neapărat să te dezvolţi aici şi nu ai cum, ghinion, şi eu am vrut să fac liceul la mine în oraş dar nu aveau ce-mi trebuia. Mi-am luat bocceluţa la 15 ani şi am plecat "să mă dezvolt", sunt bine mersi şi nu m-am gândit o dată că ce de câcat e oraşul meu, că nu-mi dă posibilitatea să mă dezvolt. UE trebuia să vină cu instrucţiuni de folosire. Şi acum zi-mi, te simţi disciminat, dat la o parte, scos de la porţie când te uiţi la oamenii care s-au dezvoltat aici şi le e bine?
R: ..............

4.  Din seria: "În ţara asta dacă nu furi, mori de foame.", "Ia uite la ăla unde a ajuns, sigur are pile pe undeva", etc. Mă, ce să zic, ne roade invidia. Recunosc, am văzut destule situaţii de genul, m-au enervat, m-au indignat, mi-au mâncat zilele uneori pentru că nu puteam să ajung unde vroiam din cauza lor. Dar nu m-am aşezat resemnată la locul meu aşteptând să-mi dea ţara asta ceva, să-mi elimine obstacolele, să-mi dea un pahar cu apă eventual...vă zic eu, satisfacţia unei victorii, oricât de mici, în faţa ăstora, după dat din coate, urlete, plâns şi muci e next on the list after sex. Vă întreb, că poate's mai limitată, oare nu stă în puterea noastră să ne trăim viaţa, să ne ridicăm când cădem, să facem tot ce putem, noi, ca fiinţe inteligente ce suntem, ca să ne fie bine? Oare n-ar trebui să ne redozăm un pic, orgoliul, egoismul şi principiile şi să ne studiem în amănunt bârna din ochiul nostru?
R: ...........

Şi ar mai fi...dar mor de somn şi mi se termină ţigările.

Şi până să săriţi cu gura:

Nu, nu sunt împotriva plecării din ţară. Poate şi eu am să plec cândva, pentru experienţă, bani, dragoste...dar nu pentru că ţara mă lasă să mor de foame, ci pentru că îmi recunosc mie însămi că EU, aici, nu sunt în stare să fac mai mult, că vreau să încerc ceva nou, că la naiba, sunt în săptămâna oarbă.

Da, îmi sunteţi prieteni mulţi din aceia la care m-am gândit când am scris. Dar voi deja ştiţi ce simt.

Da, culeg gunoaie de pe jos, în mod organizat sau când îmi deranjează privirea. Staţi liniştiţi, e pur egoism, vreau să nu mă deranjeze priveliştea, vreau să nu mă împiedic de o sticlă de pe trotuarul către metrou, vreau să-mi crească inima în mine, să nu mai pot de dragul meu gândindu-mă la ce faptă bună am făcut.

Nu, înafară de faptul că am dat tot afară din mine aici, nu am de gând să "fac ceva", să schimb lumea, să îngroş rândurile formatorilor de opinie (auzi ce termen, avem nevoie de formatori de opinie ca să ne orientăm în viaţa asta, gizăăăs). Nu, am să mă vait când nu mai pot (urmăresc să reduc considerabil astfel de situaţii), am să ţip când simt că explodez, am să vorbesc cu mine în oglindă şi cu voi la o ţigară, şi am să fac cumva să fie bine.

Evident, izul de patriotism a ce am scris o să vă cam stârnească jenă, doamne cât de un-cool sunt. Asta e, tata mi-a cântat "Noi suntem români" de când eram în faşă, străbunicul îmi povestea mândru de cum a luptat pentru ţară, mama mi-a zis să nu-mi fie frică să-mi asum greseli şi responsabilităţi.

Acum vă las, plec la ţară, în ţară.

Ne place să comunicăm, trăim în era "socializării", totul e social: social media, social network, social brand, social news, social...fâs.

Simţim impulsul să fim sofisticaţi, preţioşi, să construim în jurul unei idei mai mult decât trebuie pentru ca, în final, să pierdem esenţialul. Pierdem atât de mult timp cu formularea unei idei, complicăm atât de mult traseul de la sclipirea de moment până la punerea în cuvinte(nu mai zic de practică)de mă întreb dacă în ziua de azi mai ştie cineva să rezolve problemele de clasa a 4a cu "maşina care pleacă din A şi ajunge în B" sau să mai facă un rezumat de text.

Nevoia de "a arăta că ştii" a devenit mult mai apăsătoare decât cea de "a face ce ştii". Trebuie să te justifici, să convingi, să-ţi creezi o imagine, un brand. Şi nu e de ajuns să le creezi, trebuie să le întreţii, să le promovezi, să găseşti şi să exploatezi toate modalităţile prin care tu, ca brand, să supravieţuieşti. Omul a creat brandul şi l-a lăsat să conducă.

Pauză de gândire: mi-am adus aminte că la un minunat workshop mi s-a cerut să zic brand-urile preferate. 
"Hmm, brand-uri preferate...?
 Da, gândeşte-te la lucruri care-ţi plac, de care te foloseşti zilnic, care-ţi aduc plăcere, bucurii şi zi-mi brand-ul!
...şi dă-i Roxană şi gândeşte-te....
Păi, vezi tu, dacă îmi place un lucru, dacă ceva îmi aduce plăcere, eu îl prefer pe el, ca lucru, ca utilitate, nu ca brand...nu le-am identificat niciodată în funcţie de brand.
...pauză...
Să-ţi explic: dacă mă duc azi să-mi cumpăr gel de duş, şi m-ai pune să aleg după brand, mă întorc acasă fără. E doar "gel de duş", miroase frumos şi mă spăl cu el; îl folosesc zilnic şi îmi face plăcere.
...ochi de căprioară rănită...Roxano, fă cumva şi ieşi.
Bine, hai, îţi zic: Marlboro."


Dacă nu mă înşel, Noica zicea o chestie interesantă: în funcţie de epocă sau curent literar/artistic, vor exista părţi morfologice ale propoziţiei care vor submina însemnătatea verbului, a acţiunii. Dădea exemplul Evului Mediu, când accentul era pus pe substantive, al Renaşterii - pe adjective...şi mai erau căteva. Dacă privesc lucrurile aşa...aş zice că trăim într-o epocă a conjuncţiilor şi a prepoziţiilor, a cuvintelor de legătură. Legăm cuvinte şi fraze cu aceeaşi asiduitate cu care vream să ne creem relaţii, conexiuni. Fără ele am fi pierduţi în ziua de azi, am pierde contactul cu realitatea. Şi realitatea e ironică: gândirea şi exprimarea noastră se bazează pe părţi de vorbire auxiliare, supuse relaţiilor de subordonare...cam cum suntem şi noi supuşi acestor social relationship-uri.

Hmm...o fi evoluţie?

Disclaimer: Conţinutul acestui post îmi aparţine. Nu, nu am luat-o razna. Nu, nu m-am reapucat de învăţat gramatică din cărţi (mă bazez pe my one and only grammar nazi). Nu, nu am să fac ceva în ceea ce priveşte subiectul, e doar/încă o constatare. Da, iar sunt chioară de somn.