Mica Egoistă

Sunt câteva mici lucruri care te fac să vibrezi, să trăieşti, să simţi. Sunt acele locuri din capul tău peste care dai fără să vrei, te dor şi îţi aduci aminte. Sunt contrastele dintre ceea ce ai în fiecare zi şi...pata de culoare violet ce dispare după câteva zile.
Au fost nişte zile tare ciudate. Între zeci de probleme zilnice, pregătiri de evadare, certuri si planuri; dar am fugit. Ştitţi senzaţia pe care o ai când linia de pe aparatul de monitorizare devine lină...lungă, nesfârşită? Vă spun eu, e senzaţia de linişte deplină, timpul e atât de limitat încât trebuie să tragi de el cu toate forţele. Ai la dispoziţie o miime de fracţiune de secundă să trăieşti, să faci ce vrei, indiferent de urmări.
O fi bine să faci asta? O fi mai bine să păşeşti liniştit spre luminiţă? Nu ştiu.
Mă opresc câteodată, mă uit în oglindă la mine...şi mă gândesc că nu merit tot ce am. În vâltoarea asta creată de obsesia mea de a trăi cum vreau am implicat inevitabil şi suflete, suflete dragi. Sunt dispusă oare să pierd din ele? Sunt dispusă oare să merg până la capăt, indiferent de preţ? Aş putea oare la un moment dat să pun în balanţă şi să aleg?
Am şi eu fricile mele, ca orice om. Mi-e teamă că adun, adun şi într-o zi nu voi mai putea fi în stare să păstrez. E foarte uşor să te laşi îmbătat de energia celor din jur, cu timpul devii dependent şi-ţi ceri doza zilnică. Sunt oameni care îmi sunt zilnic alături, sunt oameni de care am nevoie doar în anumite momente, sunt oameni care se întâmplă să fie acolo când am nevoie, şi toţi aceşti oameni s-ar bate cap în cap dacă s-ar întâlni.
Trei zile de linie continuă, fără sinapse inutile, trei zile de privit în gol, cu mintea liberă...trei zile cu râsete, feţe noi, oameni buni, cu pişcături de ţânţari şi...vânătăi.
...sunt de ajuns.

Uite, în seara asta las puţin "egoismul" la o parte, în seara asta vreau să scriu despre voi. De fapt...tot ce am să scriu aici e un mare MULŢUMESC!
Nu, nu am păţit nimic, nu am aflat doamne fer' că am vreo boală...nu, doar că în momentul în care mi-am aprins ţigara asta mi-a zburat gândul la voi.
Vreau, nu să mă justific, vreau să vă spun vreo două lucruri.
Se face cam un an  de când am blog. Totul a început dintr-o mare prostie, care face parte dintr-un mare proiect...şi tot aşa. Mai târziu am realizat că-mi face bine să scriu, e modul meu de a mă ţine sub observaţie. Tot destul de târziu am realizat câţi oameni mă "citesc", se regăsesc sau nu în ce scriu, câţi dintre voi şi-au rupt câteva minute sa-şi arunce ochiul pe aici. Să fim sinceri, nu am cine ştie ce talent la scris, nici nu am pretenţii. Aici scriu în primul rând pentru mine, aici e locul unde îmi arunc şi vă arunc în faţă cine sunt eu. Nu mulţi mă înţeleg, mulţi mă critică, alţii văd toată asta ca pe un alt moft de-al meu, alţii găsesc lucruri folositoare aici, citesc lucruri scrise pentru ei, lucruri care nu ar avea acelaşi efect dacă l-aş transmite direct.
Doar mă ştiţi, îmi place să fiu "chestia ciudată" din viaţa voastră.
Nu ştiu cât o să mă mai ţină asta, poate cei care-l consideră un moft au dreptate, nu am un scop final cu scrisul ăsta, doar chestii de moment, lucruri pe care trebuie să le spun.
Azi vă spun aşa(şi da, e cu direcţie):
*faptul că am scris postul de mai jos nu mă face mincinoasă şi ipocrită, am fost şi sunt sinceră aici şi în lucrurile care contează pentru mine; nu-i nimic, eu am răbdare până înţelegeţi toţi ce vreau să zic.
*faptul că sunt "corporatistă" nu mă face mai puţin om, cu sufletul mai sărac, absent din viaţa reală. Nu. Sunt om, nu maşină, nu vă mai credeţi atât de speciali şi specie preţioasă pentru că de multe ori arătaţi cât de limitat gândiţi. A...da, oamenii care stabilesc categorii SUNT limitaţi.
*nu mă comparaţi cu nimeni, nu mă motivează, nu vă ajută cu nimic.
*nu luaţi niciodată ceea ce zic "mot-a-mot", am un scop în spatele a tot ceea ce zic sau fac
*nu am pretenţii de psiholog, psihanalist sau mai ştiu eu ce, am doar o pasiune de a cunoaşte oamenii, pentru că mă fascinează
*să nu credeţi că mă afectează dacă îmi întoarceţi spatele; aţi ajuns să faceţi asta pentru că aşa am vrut eu. Din nou...luaţi cu zahăr dacă nu puteţi înghiţi.
*dacă încep un proiect (proiect = studiat şi modelat om) îl duc până la capăt, nu o să scăpaţi de mine prea uşor
*nu uitaţi că vă iubesc pe toţi, aşa cum sunteţi...sunteţi ai mei.

Am terminat vreo 3 ţigări, mă bag la somn.

Eu mint. Tu minţi.
Minciuna face parte din viaţa noastră ca aerul pe care-l respirăm. De ce? Conform cercetărilor mele îndelungate şi bine documentate, adevărul e mână în mână cu minciuna, nu se poate să ai unul fără celălalt. Minciuna este până la urmă o formă de adaptare, de integrare în mult evoluata noastră societate.
Eu am minţit mult.
Am avut impresia la un moment dat că nimeni din cei care mă înconjoară nu mă cunoaşte. Am hotărât atunci să nu mai mint, să răspund răspicat doar adevărul. Planul era să văd câţi oameni mai rămân prin preajmă. Mi-a făcut, ce-i drept, o plăcere nebună să fac asta. Când îi arunci omului adevărul în faţă e ca şi cum l-ai lăsa gol puşcă în plină stradă. Cât de ipocriţi putem fi, să cerem adevărul, să ne batem cu pumnii în piept că preferăm să ni se zică verde-n faţă, cât de inconştienţi putem fi să credem că ne-am adapta într-o lume plină de adevăr? Ideea e că suntem cam proşti. Oricât de amuzantă a fost perioada asta de "tell the truth, and nothing but the truth" m-am cam plictisit de aceleaşi feţe, aceleaşi reacţii şi aceeaşi oameni căzuţi din lună.
Încă mai mint.
E un lanţ vicios: eu mint, tu minţi pentru că eu mint şi pentru că cei din jur fac la fel, e atât de simplu.
Şi nu, aici nu accept păreri contra. Ştiu că e greu să înghiţiţi asta...luaţi cu zahăr.